Isabela Vasiliu-Scraba, LA 25 DE ANI DE LA MOARTEA LUI MIRCEA ELIADE SI LA 30 DE ANI DUPĂ MOARTEA DISCIPOLULUI SĂU, INDIANISTUL SERGIU AL-GEORGE

 

Motto: “Idealul unui comunist consecvent nu poate fi decât un stat alcătuit din milioane de arestaţi şi milioane de paznici” (Vintilă Horia, rev. Destin, 12/1962)

 

Observaţia lui Vintilă Horia (reprodusă din vol. Inapoi la Aristarc, de Nicolae Florescu, 2009), pe lângă justeţea aprecierii numărului de victime reprezentate de milioanele de români nevinovaţi schinghiuiţi de mercenarii ocupantului sovietic după gratii are darul de a fi fost corect intuită din ambele direcţii: si dispre victime, şi dinspre paznicii sistemului comunist. Căci după unele surse, în perioada “ocupaţiei comuniste” (apud. Vasile Băncilă) ar fi fost arestaţi pe considerente politice vreo două milioane de români dincolo de graniţe şi tot atâţia în interiorul ţării ciuntite de Basarabia şi Bucovina de Nord (v. dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu). Aceasta privind în trecut, înspre victimele sistemului comunist. Pentru direcţia opusă trebuie să ne situăm mai aproape de momentul prezent, fiindcă pecetea de paznic al comunismului o dibuieşte oricine la simpla aflare a nivelului nespus de ridicat al pensiilor care răsplătesc munca paznicilor sistemului politic dinainte de 1989.

 

Surprinzător este că opinia scriitorului român distins cu Premiul Goncourt al Academiei Franceze nu a încetat a fi valabilă şi pentru perioada  post-comunistă. E suficient să ne gândim în câte scrieri au fost conservate în suc ideologic comunist victimele de odinioară ale poliţiei gândirii, adică exilaţii şi scriitorii interbelici rămaşi în ţara ciuntită, arestaţi sub falsa acuzaţie de “fascişti”.  În loc să fie pusă pe piaţă şi să fie comentată opera “celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, cu volumul 27 cuprinzând “carnete şi jurnale” editată după lista celor 26 de volume alcătuită în 1976 de însuşi Eliade (v.Dora Mezdrea, Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, vol. II, Mircea Eliade, Bucureşti, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p.133-135), incluzând, desigur, scrierile din ultimii săi zece ani,  când Histoire des Croyances  primea premiul Academiei Franceze (iunie 1977),  Mircea Eliade fost transformat în  cal de bătaie pentru antrenarea gândirii după şablon. Rămas în România un autor ale cărui OPERE COMPLETE n-au ajuns a fi publicate, marele Eliade a fost în schimb pus la zid de toţi de profitorii fostului şi actualului regim. Toţi tinerii dornici să parvină după 1990 au continuat voios lupta comuniştilor cu fantoma unui inamic veşnic inventat şi mereu doborât, dovedindu-şi sorgintea si neputinţele.

 

De ani buni, drumul către burse în străinătate, titluri şi posturi academice, traduceri plătite de la buget a fost mereu pavat cu acuzaţiile de “fascism” aduse scriitorilor interbelici, lui Noica (chiar şi în filmul TV din 2009, ocazionat de Centenar) şi celorlalţi scriitori români deveniţi repere ale gîndirii universale dincolo de Cortina de fier, cum au fost Vintilă Horia, George Uscătescu, Eugen Ionescu, Horia Stamatu şi Emil Cioran, printre mulţi alţii). Încă din timpul vieţii lui marelui Eliade, acel asistent de română de la Groningen care a compus în italiană articolul Mircea Eliade e la longa lotta contro il razzismo, tradus si difuzat apoi în Franţa, în revista “Nouvelle Acropole”(nr. 81/1985, p.3-4), a mai scris un articol anti-fascist despre “ofensiva rasistă”, dar nu din perspectiva sociologiei religiilor în care urma să-şi dea doctoratul de stat după moartea lui Eliade (v. I.P. Culianu, L’offensive raciste, “Nouvelle Acropole”, nr. 81/1985, p.7-8).

 

Mac Ricketts, aducându-şi aminte de ovaţiile entuziaste cu care a fost răsplătită o conferinţă a lui Mircea Eliade ţinută în noiembrie 1973 la Chicago în faţa a mii de profesori universitari, scria că “nici un alt profesor de istoria religiilor nu s-a bucurat în America de o aşa de mare popularitate ca M. Eliade” (Mac Ricketts, iulie, 1981). In calitatea sa de participant la cel de-al doilea colocviu internaţional “Mircea Eliade” (organizat la Santa Barbara în 1974, primul colocviu “Eliade” fiind găzduit de Universitatea Notre Dame din Indiana în februarie 1971, universitate unde avea să se ţină şi cel de-a treilea congres “M. Eliade” în aprilie 1978) – probabil Mac Ricketts păstrase în memorie nu numai succesul profesorului Eliade prezentând mitologiile morţii ci si succesul conferinţei faimosului Eliade despre Voga occultismului ţinută pe 15 noiembrie 1974.  Prin eseul despre Mitologiile morţii care fusese atât de apreciat de universitarii veniti din diferite colţuri ale americii, Eliade a deschis pe 8 nov. 1973 lucrările Congresului Asociaţiilor americane pentru studii religioase. Eliade notează în jurnalul său că marea afluenţă a publicului (peste 2000 de persoane) i-a amintit de succesul conferinţelor “Criterion” organizate între anii 1933-1935 de Petru Comarnescu şi Mircea Vulcănescu. Sub impresia aceluiaşi eveniment, într-o scrisoare din 12 nov. 1973 către Sergiu Al-George, profesorul Mircea Eliade îi împărtăşea eruditului său discipol din România impresia că astfel de succese îl fac să creadă că nu şi-a pierdut timpul profesând în SUA (v. Corespondenţă Sergiu Al-George, 1952-1981, în rev. “Biblioteca Indica”, Bucureşti, nr.3/1998, p.70). 

 

După un sfert de veac de eliminare forţată din cultura română,  cu ocazia tipăririi lui Mircea Eliade în R.S.R. pe hârtie din cea mai proastă, tehnica mercenarilor ocupanţilor sovietici (de a insera atacuri politice în prefeţele cărţilor scriitorilor interbelici excluşi decenii de-a rândul din librării, din anticariate şi din bibliotecile publice) este sesizată de Eliade, membru al Academiei americane de arte şi ştiinte, care-i mărturisea unui informator de Securitate venit sa-l viziteze în 1971 că a fost “şocat când a văzut că s-a inserat un atac direct, politic, împotriva lui” chiar în prefaţa cărţii sale, “recent publicată în ţară”(v. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Bucureşti, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p.86). La nedreptele atacuri politice (ocazionate de publicarea de prefeţe, postfeţe sau de tabeluri bio-bibliografice în cărţile lui Eliade apărute în România) nu s-a renunţat nici până în ziua de astăzi, fiind vorba de o tehnică de manipulare a creierelor care a adus nepreţuite servicii cenzorilor ideologici dinainte şi de după căderea comunismului.

 

Liberalizarea de după nouăzeci a făcut totuşi posibilă citirea în ţară a publicisticii din exilul lui Mircea Eliade în care eseistul scria de îndeletnicirea “poliţiei culturale a d-lui Chişinevski” cu asasinatul “metodic al culturii româneşti” care nu e o “sincopă trecătoare” ci un “masacru cultural până în cele mai mici amănunte” (v. M. Eliade, Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, 1992, p. 29-30), un “nou şi implacabil război religios” (p.31). Patru crematorii ar fi avut Ioşca Chişinevski  la dispoziţie spre a arde “camioane întregi de cărţi în fiecare noapte” (Mircea Eliade, 1949, în op. cit. p.59).  De dincolo de Cortina de fier,  filozoful religiilor descria “metodicul asasinat” al sufletului românesc care cuprinde “răstălmăcirea tradiţiei noastre istorice, ponegrirea graiului, credinţelor şi culturii noastre, nimicirea spiritualităţii noastre autentice” (op. cit., p 15).  Cu alte cuvinte, cam tot ce a fost oferit ca aşa zisă noutate post-comunistă de Politicile fizicianului “patibular” cu româneasca sa “de hoardă” (H. Roman-Patapievici) adăpostită în ţarcul numit “Cartierul Roşu”. În contrast cu inventatele angajări politice care i s-au tot pus în cârcă,  Mircea Eliade îşi exprimase în 1951 regretul că în perioada interbelică nu s-a implicat în politică şi că el, împreună cu prietenii din generaţia sa au preferat să se manifeste pe tărâm cultural la vremea în care puteau să aleagă şi alte domenii de activitate: “Aceasta a fost greşala istorică şi marele păcat al generaţiei noastre: că, în loc de a fi pătruns în politică (…) am ignorat realităţile si tehnicile politice” (Mircea Eliade, op. cit., p.106).

 

Libertatea din post-comunism  “mereu de câştigat, mereu de apărat, pentru că nu poate fi niciodată cucerită în întregime” (Victor Felea, Pagini de jurnal, sept. 1964, în rev. Familia, nr.2/1994, p.45) a îngăduit şi publicarea jurnalului lusitan, la şaisprezece ani de la căderea comunismului. Deşi e foarte probabil că paznicii culturii de după 1990 - care au dat la topit volumul Meşterul Manole alcătuit de soţii Petru şi Magda Ursache (v. Notă la a doua vârstă a ediţiei, în vol. M. Eliade, Meşterul Manole, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008, p.68) -, nu ar fi admis spre publicare acest jurnalul eliadesc din anii războiului pentru Basarabia (cum nu a admis nici un inedit din arhiva de la Chicago), dacă Jurnalul portughez nu ar fi apărut în 2001 în spaniolă (în premieră mondială!) la celălalt capăt al Europei (v. N. Florescu, Înapoi la Aristarc. Rezistenţa prin cultură. vol. I, 2009, p.291-294). Fiindcă din păcate, destule manuscrise ale jurnalelor eliadeşti (“carnetele şi jurnalele sale”) au rămas în America (în cutiile 23-29 din Arhiva Eliade) să aştepte o nouă şi mai hotărâtă liberalizare culturală.

 

E drept că în 2006 (când a apărut în româneşte Jurnalul portughez) nu s-a mai mers pe drumul proletcultist al traducerii în româneasca lui Cezar Baltag a unei scrieri traduse în franceză după româneasca lui Eliade, cum s-a întâmplat la publicarea în româneşte a celor trei volume de Histoire des croyances (premiate de Academia Franceză) pe care Eliade le oferise zadarnic în româneşte păzitorilor culturii comuniste. Turnătorul Ion Manea (cel care a lansat din 1992 prin fişa Culianu din dicţionarul Românii în ştiinţa şi cultura occidentală, Ed. Davis, 1992, p.113, seria de minciuni privitoare la cariera acestuia de istoric al religiilor în SUA) scria în 1974 într-o notă către Securitate că Eliade “este gata să pună la dispoziţie unei edituri româneşti manuscrisul Istoriei religiilor, pe care-l are în limba română la Paris” (v. nota lui Ion Manea, soţul Mariei Manoliu-Manea, în vol. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Bucureşti, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p. 119). Numai că în “ţara lui Eliade”, cotropită şi ciuntită de sovietici după 1945, poliţia gândirii nu a admis în ianuarie 1985 nici măcar alcătuirea unui “Fond Mircea Eliade” la Biblioteca Academiei RSR (Mircea Eliade în arhiva Securităţii, 2008, p. 238) din cărţile donate de cel răsplătit de lumea academică occidentală cu cele mai prestigioase distincţii (v. Box  169-170 din Arhiva “Mircea Eliade”).

 

Târzia publicare a manuscrisului românesc a Jurnalului portugez  s-a făcut în România cu greşeli de lectură şi cu omisiuni de text, atât în prima ediţie din 2006, cât şi în a doua ediţie din 2010. De pildă, în volumul din 2010, la p.256, daimonul lui Socrate devine “demosul” lui Socrate, iar la p. 269,  Picky Pogoneanu [cumnatul lui Mircea Vulcănescu, asasinat după gratii ca şi M.Vulcănescu] devine “Puşcariu”. Din câte am putut constata, copia făcută de F. Ţurcanu e lacunară, însuşi editorul semnalând la p. 355 (ed. II-a, 2010) lipsa paginii 372 din manuscris, deşi pagina din manuscrisul Jurnalului lusitan aflat la Chicago în “Arhiva Eliade” se regăseşte în traducerea spaniolă făcută de J. Garrigos. Semnalarea acestei pagini cenzurată din neglijenţă indică atât superficialitatea editării, cât şi lipsa de grijă fată de reproducerea unor manuscrise eliadeşti.

 

Mai semnificativă ne pare însă lipsa din cele două ediţii româneşti a notaţiei lui Mircea Eliade din 18 sept. 1945 pe care am copiat-o din traducerea ei spaniolă însoţită de nota traducătorului care informează cititorul că este o “adnotacion inedita”: “La Legion ha destruido a toda la generacion y ha llevado al fracaso a todos los que tuvieron contacto con ella, siquiera fuera esporadicamente” (Mircea Eliade). Această gravă lipsă ne-a amintit de părerea lui Eliade consemnată după lectura Jurnalului lui Ciano pe 26 iulie 1944 chiar în Jurnalul portughez, că o scriere “nu este autentică”, dacă editorul suprimă din ea anumite pasaje (p. 391, ediţia a II-a, Ed. Humanitas, 2010). După asemenea criteriu, nici manuscrisele lui Noica publicate după moartea acestuia, nici memoriile lui Eliade, pieptănete pe ici pe colo, nu sint autentice.

 

Dacă cele cincizeci de volume din operele “autentice” ale “celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX” traduse în 18 limbi îşi aşteaptă cine ştie până când editorul român, în schimb tipărirea repetată şi răsrepetată a puţinelor cărţi scrise de Culianu - asasinat înainte de a fi angajat ca profesor asociat la Chicago, şi, din nefericire, mult înainte de a deveni istoricul religiilor de care să se uimească lumea academică occidentală, aşa cum a fost ea uimită de gândirea lui Eliade -, a urmărit în mod deliberat metamorfozarea unui ţânţar în armăsar, al cărui nume să fie obligatoriu pus alături de numele lui Eliade, ca la Institutul academic înfiinţat de Pleşu în ianuarie 2008, cu o sală Culianu mai la vedere, şi o sală Eliade ceva mai în spate.

 

După exemplul lui Ion Manea, Leon Volovici descrisese şi el un fabulos parcurs triumfal al aşa-zisului “succesor la catedra lui Eliade”, înşirând la derută Italia studiilor de la Milano, Groningenul profesoratului de limba română “până la catedra de profesor la Divinity School, în preajma şi sub aripa lui Eliade” (v.Leon Volovici, rev. “22”/16 iulie 2007),  subliniind apăsat că Ioan P. Culianu ar fi “refuzat să colaboreze cu Securitatea”  care i-a făcut dispărute multe file din dosar (v. Isabela Vasiliu-Scraba, O nouă ipoteză privind asasinatul de la Chicago, în rev. Acolada, nr.11/2011, p.19 şi 26). Chiar şi Mona Mamulea, altfel dotată cu mult discernământ, (v. capitolul Culianu, în vol. Studii de istoria filosofiei româneşti, vol. I, Ed. Academiei, 2006) a fost păcălită de informaţiile false răspândite abundent după 1992 . Probabil a reţinut date biografice născocite de Humanitas la publicarea Dicţionarului religiilor (trad. Cezar Baltag, 1993, ediţia a doua, 1996),  sau poate s-a inspirat din gogoşile furnizate de fişa “Culianu” a dicţionarului scos în 1992 de Ion Manea, în Romania comunistă fost director la Ager Press şi în America beneficiar al ospitalităţii lui Mircea Eliade care după vizitele făcute scria (v. nota lui I. Manea în vol. M. Eliade in arhiva Securităţii, 2008, p.120) informându-şi superiorii că Eliade întreţine relaţii cu arhiepiscopul Valerian Trifa, cel care în 11 mai 1955 deschidea Şedinţa Senatului American la Washington.

 

Pe 27 oct. 2011, G. Romanato (un prieten din studenţia italiană a lui Culianu) repeta şi el într-un articol din “L'Osservatore Romano” neadevărul referitor la istoria religiilor pe care Culianu ar fi predat-o la Groningen, şi de acolo in SUA ca “urmaş al lui Eliade”, cum se tot repetă la unison. In realitate, I.P. Culianu a fost din 1976 pana in 1985 asistent de limba română la Catedra de romanistică. După cum i-a scris faimosului Eliade -care tocmai intervenise spre a face posibilă invitarea lui I.P. Culianu la Chicago să ţină două conferinţe în primăvara anului 1986 -, abia din ianuarie 1986 Culianu a primit titlul de conferentiar (sau profesor asociat), post din care a mai predat în Olanda limba română foarte puţin timp, având de trecut la Paris doctoratul de stat în istoria religiilor, la care se înscrisese în 1977. Iată fraza lui Gianpaolo Romanato: “Alla fine del 1976 passò a insegnare in Olanda, a Groninga, e una decina d’anni dopo negli Stati Uniti, a Chicago, adottato dal suo celebre connazionale Mircea Eliade come proprio erede e successore” (v. G. Romanato, Venti anni fa veniva assassinato dal colpo di una calibro 25 lo storico romeno Ioan Petru Culianu, quel dissidente che studiava le religioni, L'Osservatore Romano, 27 ott. 2011). Oare de ce repetă aceste minciuni foştii prieteni din studenţia lui Culianu. Dacă sînt aşa de convinşi de valoarea operei rămase după asasinarea a lui Culianu, de ce se agaţă cu disperare de neadevăruri legate de cariera sa academică? Pare a fi un mister de nepătruns. La fel de nepătruns ca şi misterul asasinatului politic din 1991, nedezlegat nici după douăzeci de ani.

 

In “Dilema veche” Theodor  Baconski  foloseşte formula “în patria lui Eliade si Culianu” (nr. 239/ 11 sept. 2008)  spre a egaliza valoarea celor doi, sub umbrela unei patrii comune. El mai scrie de viitoarea valorizare a moştenirii culturale a celor doi în noul institut înfiinţat de Pleşu, fără a se gândi să enumere (dacă există!) lucrările prin care primul institut de istoria religiilor înfiinţat de Andrei Plesu în 1990 a valorificat opera ştiinţifică a marelui Eliade, premiată de cele mai prestigioase academii occidentale. Pe 20 octombrie 2008 formula cu patria comună este repetată de Andrei Plesu, în calitatea sa de director interimar al unui Institut de istoria religiilor a cărei comoară ascunsă în “Sala Culianu” o constituie probabil firavul schimb de epistole dintre Culianu şi Pleşu precum şi corespondenţa lui Culianu cu foşti colegi din studenţia sa italiană.

 

In România post-comunistă tipărirea pe cărţile lui Mircea Eliade (v. Noaptea de Sânziene, vol. I, p. 14 din 2010, Ed. Jurnalul naţional) a pozei cu Mircea Eliade si Culianu (aflat pentru scurtă vreme la Chicago) dă semne a fi devenit obligatorie. Căci ea apare nu numai în volumele lui Eliade, ci si însoţind prin reviste articolele sau discuţiile ocazionate de publicarea operei lui Mircea Eliade. Oricum, după scotocirea dosarului pe care Securitatea il alcătuise marelui istoric al religiilor, unii ar decripta poza obsesiv mediatizată ca imagine a tânărului  turnător alături de victima sa. Pentru că fostul comunist care din 1976 până prin 1987 a predat româna la Groningen se pare că a redactat pentru Securitate note despre Eliade (v.notele anonimizate de la p.230-234 din vol. Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, vol.II, Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Bucureşti, Editura “Mica Valahie”, 2008, p.230-234).

 

Chiar în Istoria literaturii române de azi pe mâine scrisă de Marian Popa, apare semnalată “deconspirarea” lui Culianu (2001, vol.II, p.1173) care, deşi rămas în Vest “fără voie” era mediatizat ca nimeni altul în ţara comunistă (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri sau Adevărul cel mai plauzibil despre ciaţa şi opera lui I.P. Culianu).  Din interesanta şi documentata istorie “de azi pe mâine” ne-a mai reţinut atenţia un portret al lui Culianu văzut din Occident, întrucât este în răspăr cu tot ce s-a vehiculat ditirambic la adresa “savantului” Culianu în România post-comunistă: “june întârziat, soi de snob infatuat în ştiinţe cam disparate, cu temenea adâncă, practicând teribilisme imberbe, fără teamă de ridicolul în care recidivează” (Andrei Pandrea, Teribilisme, Cuvântul Românesc, nr. 69, noiembrie 1986, apud. Marian Popa, op. cit.). În mod neinspirat, la douăzeci de ani de la asasinarea lui Culianu,  revista “22” a publicat fragmente de jurnal şi nişte inedite ale acestuia (Viaţa? Un joc! şi Eu sunt un nonluntar) parcă menite a ilustra temeinicia părerii lui Andrei Pandrea care  nu văzuse pe atunci însemnările lui Culianu si nici corespondenţa sa. Iată ce consemna junele Culianu în caietele sale: “Eliade este un exemplu de destin - ceea ce încă aş putea deveni si eu cu ajutorul Zeilor şi al lui” (v. revista “22” din 17-23 mai 2011, p.11), după ce primise de la generosul Mircea Eliade felurite recomandări, toate câte îi solicitate (v. Dialoguri înrerupte, 2004).

 

La cel de-al doilea Institut de istoria religiilor înfiinţat de Andrei Pleşu se pare că a ajuns si biblioteca lui Arion Roşu, apreciat în Occident, unde a reuşit să fugă pe la 40 de ani, bun prieten cu indianistul Sergiu Al-George, cu care tradusese în România din Upanişade. Dar faptul n-a fost “răsplătit” de Pleşu prin completarea formulei magice, “patria lui Eliade, Culianu şi Arion Roşu”, nici prin numirea vreunui colţ de clădire după acest indianist stabilit în Franţa şi extrem de apreciat de colegii de breaslă din Occident. Tot la Institutul lui Pleşu au fost depozitate şi lăzile cu biblioteca lui Eliade din apartamentul de la Paris. Despre fructificarea în cei trei ani de funcţionare a noului institut a acestui fond de carte (din unica bibliotecă a lui Eliade ajunsă integral în ţară) nu s-a aflat incă nici o ştire. Nici despre fructificarea lor la primul institut de orientalistică înfiinţat de Pleşu, devenit centru de cercetare in cadrul Bibliotecii municipale. Despre volumele oferite iniţial de Eliade Bibliotecii Universitare nu s-a răspândit chiar nici o veste, deşi respectivul fond (adus în ţară de Mircea Maliţa) ar fi trebuit să stea la baza acelui Institut de orientalistică “Mircea Eliade” de care vorbea Constantin Noica la începutul anilor şaptezeci şi pe care poliţia culturii comuniste nu l-a vrut cu nici un preţ. El fusese doar momeala cu care ideologii comunişti tot încercau să-l aducă în ţară pe marele Eliade, fără a-i publica şi difuza prea multe cărţi de istoria religiilor în spaţiul terorismului materialist atent instrumentat.

 

Cum bine se ştie, primul Institut de istoria religiilor înfiinţat de ministrul Andrei Pleşu în 1990 a purtat zadarnic numele lui Sergiu Al-George (13 sept. 1922-10 nov.1981), căci n-a impulsionat prin aceasta studierea operei indianistului Sergiu Al-George. Condus de Radu Bercea, institutul înfiinţat “sub cupola Ministerului Culturii” a funcţionat în modul cel mai  bizar, vreo 14 ani de zile, fără Consiliu ştiinţific. Ca să nu se repete ilegalitatea petrecută la Institutul de studii orientale “Sergiu Al-George”, al doilea institut de istoria religiilor înfiinţat de A. Pleşu cu ajutorul academicianului Dan Berindei “sub cupola Academiei” (H.G. 32/9 ian.2008) se mândreşte a-l avea drept secretar ştiinţific pe Eugen Ciurtin a cărei bălbăită opinie despre faima lui Mircea Eliade merită să fie menţionată:  “Vizitator care, iniţial, nu îti putea preciza câte luni va rămine la Chicago, Eliade s-a transformat de mult timp intr-o categorie, cumva genetică, a studiilor transcontinentale de istorie a religiilor. Acesta e si suportul prin care noua carte a lui Bryan Rennie [Changing Religious Worlds. The Meaning and End of Mircea Eliade. Religious Studies, Albany, State University of New York Press 2001, 306 p.] se justifică. In ceea ce ne priveste, acest meaning a survenit, cu toate volutele lui, in intervalul 1927-1943, pentru ca de acolo până in 1967 sa se monumentalizeze tăcerea ca sonorizare a unui sfirsit impus. De atunci încoace, nu exista in fond nici un semn definitiv că prodigiosul înregistrat de Eliade a primit o comparabilă montură a receptarii, si aceasta nu e o operaţie pe care trei schiţări ale asimilarii si doua comentarii favorabile ei o vor putea dezlocui [subl. Ns., I. V.-S.]” (v. Eugen Ciurtin, în rev. Observatorul Cultural, nr. 92 din 2001). Pentru cititorii textului nostru intitulat Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleşu – despre unul autentic: Mircea Eliade publicat on-line de revista Asymetria a lui Dan Culcer, incoerenţele lui Ciurtin s-ar mai limpezi. Fiindcă secretarul ştiinţific al Institutului de istoria religiilor nu face decât să reproducă în maniera sa proprie tentativa comunistului Andrei Pleşu de a minimaliza în 1984 succesul faimosului Eliade, încercare păguboasă, dar, în credinţa autorului, demnă să îngroaşe cu incoerenţele ei ideatice volumul Limba păsărilor din 1994, ultra premiat.

 

Revenind la “patria lui Eliade şi Culianu”, trebuie să observăm că, din punct de vedere obiectiv istoric formula lui T. Baconsky (1), preluată de Pleşu (sau vice versa) conţine un fals: patria lui Ioan Petru Culianu este doar parţial patria lui Eliade, fiindcă de la plecarea în diplomaţie a lui Eliade şi până la naşterea în 1950 a lui Culianu, patria lui Eliade a fost ciuntită întâi în vara apocaliptică a anului 1940 şi apoi după Yalta anului 1945. Oricum, menirea acestei false formule nu este aceea de a atrage atenţia asupra micşorării patriei lui Eliade, ci este de a-l coborî pe marele Eliade la nivelul lui Culianu înobilat de securistul Sorin Antohi (v. rev. “22” din 12 august 2008) cu titlul de “nou Eliade”, după ce Pleşu, bazat pe competenţa sa de istoric de artă şi pe cunoştinţele cumulate în 1984 la scrierea acelui incoerent articol despre Eliade, decretase la televiziune pe 5 oct. 1991 că “Ioan Petru Culianu era mai bun, domnule, era mai bun decât Eliade” (v. Cotidianul, Suplimentul L.A.I, Anul II, No.19/52 din 18 mai 1992, p.8).

 

Repetarea găselniţei cu “patria lui Eliade şi Culianu” a urmărit fără doar şi poate ideea egalizării celor doi, propagarea şi fixarea ei în minţile celor ce nu se pot sustrage manipulării. Iată cât de sforăitoare a devenit această nepermisă şi falsă egalizare în 2011 sub pana “omuleţului patibular” care, după tipărirea Politicilor,  s-a tot căznit să pună ordine ştiinţifică în gnozele descrise de asistentul de română de la Groningen în vederea obţinerii doctoratului de stat: “amândoi [Eliade şi Culianu] au biruit lumea ajungând mari savanţi recunoscuţi de toţi” (www.gazetaromaneasca.com/focus/italia/1955-patapievici). Cum vedem,  “omuleţul” se joacă amestecându-i în aceaşi oală pe Culianu, devenit faimos ca victimă a unui asasinat politic, şi pe Mircea Eliade socotit, chiar şi de Culianu, “cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX.”  Dar “patria lui Eliade şi Culianu” pare a fi o formulă de-a dreptul vrăjitorească, ea având în sine capacitatea de a face pustiu în jur.  Atenţia celor înteresaţi de istoria religiilor în România lui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Irineu Mihălcescu, Nichifor Crainic, Părintele Arsenie Boca, prof. Teodor M. Popescu, Ioan G. Coman, Lucian Blaga, Constantin Micu-Stavilă, Mircea Vulcănescu, Vasile Gheorghiu (prof. teologie Cernăuţi), Th. Simensky, Gheorghe Muşu, Cicerone Poghirc, Sergiu Al-George, Arion Roşu, Angelo Moretta, Anton Dumitriu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Stan M.Popescu, Benedict Ghius, D. Stăniloaie, etc.,… magic dirijată de formula repetată ritualic, “patria lui Eliade şi Culianu” se va focaliza negreşit pe cei doi, pe Eliade si Culianu, sau doar pe unul din doi, în orice caz nu pe Eliade căruia de două decenii i se pun în cârcă închipuite vinovăţii politice, nicicând dovedite. Secretarul ştiinţific al Institutului condus de Pleşu se pare că înţelege din formula magică doar “patria lui Culianu”. Desigur nu Olanda, al cărui ceţăţean Culianu a fost din 1979 şi până la moarte, şi nici SUA, în care Culianu a predat în istoria religiilor ca profesor invitat în perioada 1987-1988 după cum scrie în bio-bibliografia sa alcătuită în noiembrie 1990, în vederea postului de profesor asociat, în care n-a apucat să fie angajat, cartea verde primind-o abia cu o lună înainte să fie asasinat (cf. Ted Anton). In dispreţul oricărui adevăr,  fostul informator al Securităţii române scrie în wikipedia că “at the time of his death Culianu was engaged”( Sorin Antohi).

 

Pe 1 februarie 2000, profesoara americană Wendy Doniger, urmaşa lui Eliade purtând titlul de “Mircea Eliade Distinguished Service Professor of the History of Religions”, consemna că “răposatul Ioan P. Culianu a declarat multor persoane în Europa că el deţine catedra lui Eliade” (v. N. Florescu, Inapoi la Aristarc, vol. I. Rezistenţa prin cultură, Bucureşti, 2009, p.290). Or, vreme de douăzeci de ani de la asasinarea lui Culianu, în România post-comunistă nu s-a vehiculat decât acest neadevăr. Toate editurile care au propagat masiv numele lui Culianu pe post de “nou-Elade” (Univers, Polirom, Humanitas, Nemira) au brodat vorbe goale despre Culianu pe post de “succesor” la catedra lui Eliade după decesul acestuia. Despre Ioan Petru Culianu - nerecunoscut drept mare savant de mediul academic american, unde în 1991 abia urma să-şi înceapă cariera de profesor asociat de istoria religiilor, şi nici de cel francez, unde şi-a trecut în zece ani doctoratul de Stat -, un universitar american din şcoala (eliadescă) de la Chicago scria că ar fi un “est-european”  promiţător (Kitagawa, 28 sept. 1987 în rev. Observatorul cultural, nr.87/23 oct.2001). Aşadar, la data când lista celor cinci volume (din care niciunul premiat de vreo academie occidentală) scrise de sociologul religiilor I.P.Culianu era deja completă (2), în SUA, la Divinity School el era considerat un român promiţător, si nicidecum savantul de cine ştie ce renume, marea personalitate comparabilă cu Eliade pe care formula lui Pleşu/Baconsky/Patapievici ţine să o impună.

 

In total dezacord cu afirmaţiile lansate de Ion Manea şi amplu difuzate prin mass-media despre “strălucita sa carieră” de istoric al religiilor, în bio-bibliografia redactată în vederea angajării sale ca profesor asociat la Universitatea din Chicago, I.P. Culianu consemnează cu câteva luni înainte de asasinare că, luându-şi doctoratul la Sorbona în 1987, a predat istoria religiilor doar în anul universitar 1987-1988  ca “visiting professor la Divinity School si la Universitatea din Siena-Arezzo”. Asta este mărturia lui Culianu din noiembrie 1990 (subl. ns., I. V.-S). Sorin Antohi inţelege şi traduce (pentru wikipedia) informaţia biografică privitoare la cariera de istoric al religiilor aşa cum îi pare lui că ar suna mai bine, în ciuda depărtării de adevăr: “Culianu long served as professor of the history of religions at the University of Chicago”

 

Desigur, visiting professor (plătit cu ora) a fost si Sergiu Al-George, la Universitatea din Bucureşti. Dar ce diferenţă! E suficient să se citească “corespondenţa ştiinţifică si colegială, la rang de paritate” (apud. Alexandru Paleologu) purtată de Sergiu Al-George cu Jean Filliozat, Madelaine Biardeau, Claude Levi-Strauss, Giuseppe Tucci, Johannes Schubert, Pavel Poucha, etc (3)  si să se compare scrisorile indianistului Sergiu Al-George către savantul Eliade cu misivele din Italia si din Olanda trimise de fostul comunist  suspect de perseverent în atragerea lui Eliade în mocirla inventatetelor vinovăţii politice (v. Corespondenţa Eliade-Culianu intitulată Dialoguri întrerupte, Polirom, Iaşi, 2004).

 

 

Note: 1. Preluând probabil expresia dintr-un faimos articol publicat de Eliade în 1964 în “Cuvântul din exil” despre o carte a lui Vintilă Horia (Giovanni Papini, Paris, 1963), Culianu se gândise a desemna indobitocirea materialist-dialectică drept “păcat împotriva spiritului” (rev. Agora, 1/1987, p.37). Fără a sesiza motivul pentru care cretinizarea ideologică fusese asimilată de Culianu celui  “mai mare păcat de care se putea face vinovat un creştin” (M. Eliade, Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, Ed. Humanitas, 1992, p.224), Theodor Baconsky vede o deplină continuitate între învăţământul asezonat cu politruci în timpul terorii ideologice comuniste şi învăţământul superior românesc dinainte de înlăturarea marilor personalităţi, fie rămase în Occident după 1944, precum Mircea Eliade, Nicolae Herescu, etc., fie ucise sau întemniţate. Între scoala absolvită de comunistul I.P.Culianu şi învăţământul românesc dinainte de arestarea profesorilor de talia lui Mircea Vulcăneascu, George Brătianu, Alexandru Marcu, Ion Petrovici, Nichifor Crainic, Mircea Florian, etc. n-ar fi fost nici o diferenţă. În greşita opinie a lui T. Baconsky, nu ar fi fost diferenţă nici între liceul “Spiru Haret” în care doar matematica şi biologia scăpaseră de politizare în vremea comunismului şi acelaşi liceu din vremea lui Eliade. Dacă ar fi citit ultimul interviu al lui Culianu (din decembrie 1990), ar fi aflat părerea acestui fost comunist lucid, care ajunsese a-şi da seama că “în viaţa unui om care a trecut prin şcoala de tip marxist mai rămâne uneori un anumit tip de gândire simplistă”. Cât priveşte Liceul “Spiru Haret” pe care l-a frecventat şi autoarea acestor rânduri (I. V.-S.), cred că Eliade n-a fost silit niciodată ca licean să sară pe fereastra de la parterul înalt al clădirii liceului, când după ore se încuia uşa de ieşire spre a împiedica plecarea elevilor de la invăţământ politic. Intr-adevăr, din închisoarea astfel improvizată nu se putea evada decât prin clasele de la parter, toate ocupate. Aşa că, s-a-ntâmplat odată ca părinţii veniţi la şedinţă într-una din sălile de la parter să rămână fără glas la gestul elevei în uniformă care n-a privit nici în dreapta nici în stânga si a deschis hotărâtă fereastra spre a scăpa de idioţirea obligatorie.

Iată fragmentul din articolul lui Baconsky la care ne-am referit: “degeaba a reuşit cultura de sorginte cantemirească să pregătească –prin anii treizeci [pe Mircea Eliade] si, respectiv şaptezeci [pe membrul PCR, Culianu] ai veacului trecut –personalităţi care, salutar instalate la Universitatea din Chicago -[Eliade, cu un profesorat de trei decenii, ar fi fost, după Baconski, la fel de salutar instalat precum I.P. Culianu, ajuns in câteva rânduri ca visiting professor] -, au contribuit [si Eliade, si Culianu, fără nici o diferenţiere între contribuţiile celor doi] atât de convingător la dezvoltarea unei ştiinţe si, respectiv, istorii generale a religiilor… E absurd să deţinem în patrimoniul românesc nume de asemenea anvergură [Eliade coborât spre a avea aceeasi anvergură precum Culianu] si să nu formăm cadrul menit să le valorifice moştenirea” (v. Teodor Baconski, Din polul opus, în rev. Dilema veche, nr. 239/ 11 sept. 2008). Sperăm că într-un articol ceva mai documentat Baconski va ilustra şi felul cum a fost valorificată moştenirea lui Mircea Eliade la cel de-al doilea institut de istoria religiilor înfiinţat de Pleşu în 2008, arătând în ce lucrări ştiinţifice istoricii religiilor stipendiaţi de Pleşu s-au îndeletnicit cu strălucitele idei din vasta operă eliadescă. Altfel s-ar crede (poate greşit) că “valorificarea moştenirii lui Eliade” nu a ajuns să treacă de faza ideologică a mistificării istoriei pe şabloane de gândire comunistă. Sau, cum se spunea înainte de 1990, nu a trecut de faza “revoluţiei din octombrie”.

2. La data când profesorul Kitagawa nu văzuse în Culianu acel savant de care se entuziasmează azi peste măsură Baconky, Patapievici şi Andrei Pleşu, psiho-sociologul religiilor I. P. Culianu îşi publicase deja cele cinci volume. După Pleşu si ceilalţi, opera în cinci volume a lui Culianu (din care nici unul premiat de Academia Franceză, sau măcar de cea Italiană),“bate” opera stiinţifică în cincizeci de volume a lui Eliade, premiată de cele mai prestigioase academii occidentale. Iată desfăşurarea cronologică a volumelor lui Culianu pentru care Mircea Eliade (exceptând monografia slabă din 1978 care-i fusese dedicată) a insistat cu publicarea la prestigioasele edituri care-l tipăreau pe el însuşi: (a) licenţa din noiembrie 1975,  Gnosticismo e pensiero contemporaneo: H. Jonas (1985); (b) Mircea Eliade (Asissi, 1978); (c) lucrarea de 3eme cycle din 1980, Experiences de l’extase (1984); (d) Eros et Magie a la Renaissance (1984) bazată pe licenţa de la Bucureşti din 1972 si  (e) teza pentru doctoratul de Stat din 1987, Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes tipărită întâi la Lille. In rest, protejatul (şi, pare-se, turnătorul) lui Eliade a editat separat părţi din volumele mai sus menţionate, a scris lucrări de beletristică şi a lucrat la volume colective. Cei care-i atribuie mai multe cărţi ştiinţifice le dublează sau triplează pe acestea cinci pornind de la faptul că ele au fost publicate cu nume diferite în franceză, italiană si engleză (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste).

3. v. Corespondenţa Sergiu Al-George în rev. Biblioteca indica, nr.3/1998, număr îngrijit de indianistul Vlad Sovărel, traducător din Mistica tantrică (Ed. Herald, Bucureşti, 2004, ed.II-a, 2008).

Sursa:   http://isabelavs.blogspot.com