Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc

Sursa  www.isabelavs.go.ro

Motto: „Mesajul poetului nu este de a oferi fantezii oamenilor, nici de a-i „învăța” în sens curent, ci de a le menține prezent sentimentul că a fi înseamnă a fi și a nu fi în același timp…exprimat poetic, adică liber de orice discurs al argumentării” (Horia Stamatu într-o scrisoare).

 Desemnat de Sorin Antohi  drept  “noul Eliade”, Ioan Petru Culianu a reprezentat “un fenomen exploziv* introdus în cultura română de după 1989”. Sigur, ar fi contra-productiv să repunem în circulaţie ditirambii prin care s-a realizat această masivă manipulare, care în sine ar fi fost chiar benefică, dacă numele discipolului Culianu n-ar fi fost folosit permanent pentru a-l înlătura din cultura românească pe marele Eliade prin acuzaţii nefondate de anti-semitism. Si, evident, dacă interesul s-ar fi axat exclusiv pe noutatea adusă de psiho-sociologul Culianu (1950-1991) în cele trei cărţi publicate cu ajutorul lui Eliade în Franţa la Payot şi Flamarion, apoi traduse în engleză şi italiană. Dar, mai ales, dacă “fenomenul exploziv” n-ar fi fost declanşat de lansarea unor neadevăruri prin editurile Humanitas, Nemira şi Polirom (urmate inconştient de Editura Academiei), inventându-se doctorate în număr excedentar şi săltându-l pe Culianu în scaunul de conferenţiar de istoria religiilor când n-a apucat să fie decât visiting professor, ba încă imaginându-l (în locul ocupat din 1986 de prof. Wendy Doniger) drept “urmaş al lui Eliade” la vremea când nu-şi trecuse încă doctoratul de Stat  (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri –sau –Adevărul cel mai plauzibil despre viaţa şi opera lui Culianu, în “Oglinda literară”, Anul VII, nr.88, aprilie 2009, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/BiobibliografiaCulianu6.htm ). Numeroasele exagerări ale poveştii cu profesoratul din America a lui Ioan Petru Culianu -care, după o şedere ca student cinci ani în Italia, a predat 12 ani (până în 1987) româna în Olanda -, au fost menite să alimenteze falsa idee de “succesor” al lui Eliade după moartea acestuia.

Trezind pe bună dreptate compătimirea ca victimă a unui asasin nedescoperit nici după douăzeci de ani, discipolul a avut iniţial un singur atuu: fusese desemnat de Mircea Eliade să se ocupe de publicarea la Editura Payot a volumului al IV-lea de Istoria credinţelor alcătuit într-o primă formă de însuşi Mircea Eliade din capitole scrise de foştii săi elevi. Din păcate, tentativa de a-l coopta pe Culianu la publicarea unei lucrări colective neterminate la momentul morţii marelui Eliade s-a dovedit un semi-eşec. Pe de-o parte, prestigioasa editură pariziană nu a acceptat volumul IV în forma alcătuită de Ioan Petru Culianu. Pe de altă parte, colaboratorii care se simţiseră onoraţi de solicitarea lui Eliade nu s-au arătat dispuşi a colabora cu un necunoscut care după moartea maestrului său în aprilie 1986  era un simplu conferenţiar de română la Groningen, doctorant în istoria religiilor. După cum scrie I. P. Culianu în prefaţa volumului care avea să apară în Germania în anul asasinării sale, mulţi dintre foştii colaboratori ai lui Eliade şi-au retras lucrările şi el a trebuit să caute specialişti care nu făceau parte din Scoala de la Chicago (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credinţelor şi ratatele colaborări dintre Micea Eliade şi Ioan Petru Culianu, în  rev. Arges, Anul IX/XLIV, Nr.4, aprilie 2009, p.22 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm  ).

În paralel cu insinuarea imaginii de “nou-Eliade” menită să-l înlocuiască în conştiinţa celor supuşi manipulării pe “vechiul” Eliade, s-a realizat şi o modificare a conştiinţei celor interesaţi de istoria religiilor şi de Eliade.  Prin “tehnica bombardamentului subliminal” din mass media post-decembristă s-a ajuns ca neadevărurile referitoare la “succesorul lui Eliade” şi la “discipolul care şi-a depăşit maestrul” să fie luate de mulţi drept adevăr indiscutabil. In paranteză fie spus, teoria manipulării conştiinţelor, a “modificării la nivel subconştient a conţinutului conştiinţei” (v. I.P.Culianu în Revista “22”, 22-28 mai 2001, p.13), a reprezentat abordarea preferată de psiho-sociologul Culianu pentru interpretarea unor fapte ţinând de istoria religiilor. Dar nu neapărat în varianta înşelătoare cu bună ştiinţă când, prin “bombardament subliminal” ceva este prezentat drept altceva.

Publicarea în 2004 a corespondenţei purtată de Eliade cu discipolul care-i trimitea scrisori încă din timpul studenţiei bucureştene a prilejuit şi ea o multiplă manipulare în direcţia schimbării “vechiului” Eliade printr-unul “nou”: încadrarea volumului s-a făcut în colecţia “I.P. Culianu”. O editură neangajată în direcţia manipulării conştiinţelor ar fi încadrat schimbul de scrisori în colecţia “Mircea Eliade” pe considerente “comerciale”,  Mircea Eliade fiind mai bine cunoscut prezumtivilor cumpărători. În plus, abstracţie făcând de războiul dus împotriva lui Eliade, o editură care ar fi fost interesată în promovarea valorilor culturale ar fi ales pentru domeniul istoriei religiilor încadrarea în “colecţia Eliade”, pentru că, dintre cei doi, personalitatea  proeminentă a istoriei religiilor în secolul XX este, fără doar şi poate, Eliade. Dar Poliromul a optat pentru manipularea începută de Humanitas (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. Origini/Romanian Rooth, vol XIII, No.6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, p.113-118 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CulianuEliade2008.htm ) imediat după asasinarea regalistului Culianu care se dovedise în 1990 un ziarist foarte incomod (un „destabilizator” cum îl desemnase I. Iliescu).  Nici titlul ales de îngrijitorii volumului nu este întâmplător. Fiindcă “dialogul” epistolar implică o situare la acelaşi nivel a celor doi interlocutori. Dacă ar fi să ne luăm după titlu, în carte ar fi de găsit un “dialog” între Culianu şi Eliade, nu permanente solicitări ale lui Culianu, ba Eliade să vorbească cu profesorul Michel Meslin de la Sorbona să-l determine să-i conducă şi doctoratul de stat, ba să-l ajute să aibă o comisie preponderent favorabilă pentru lucrarea de 3-eme cycle din 1980, ca să nu mai amintim de solicitările în vederea înlesnirii publicării la editurile unde era publicat Eliade, ba să-i găsească un traducător în franceză, ba să-i facă diverse recomandări, etc. Din perspectiva “dialogului” epistolar imaginat prin titlul oferit de Polirom volumului încadrat în “Seria Culianu”, Matei Călinescu s-a grăbit de la a doua propoziţie din prefaţă să-l compare pe Culianu cu  Pettazzoni, nu după dioptria de la ochelari, ci după numărul de scrisori pe care i le-ar fi scris lui Eliade. Exagerarea este evidentă, ca si sensul ei. 

Dar virtutea de căpătâi a titlului Dialoguri întrerupte (Ed. Polirom, Iaşi, 2004) stă în capacitatea de a sugera tragicul moment al vieţii retezate prin asasinare, când promiţătoarea carieră a lui I.P. Culianu a fost brusc “întreruptă”. Acesta este un  qui pro quo pentru că în realitate volumul preia titlul unei cărţi despre literatura scrisă de Mircea Eliade. In general, “qui pro quo”-ul se pretează la o situaţie comică, în care ceva este luat drept altceva spre a stârni râsul. In cazul “Culianu” s-a dovedit mereu că manipulatorii nu au simţul umorului, că “qui pro quo”-urile folosite de ei nu depăşesc domeniul penibilului şi al exagerărilor găunoase care în loc să-l înalţe pe Culianu, îl scad. 

De pildă, o scădere a lui Culianu implică însuşi titlul unui interviu din pagina a 8-a a Suplimentului cultural al Cotidianului apărut la un an de la asasinarea lui Ion P. Culianu: “Te comănduiesc să faceţi un symposion în cinstea mea postumă” (L.A.I., 18 mai 1992, p.8).  Este o scădere, pentru că se referă la un simpozion care urma să fie dedicat unui student de vreo douăzeci de ani care nu publicase decât o carte de povestiri în RSR (Arta fugii, 1972) şi care a vrut să se sinucidă în Italia într-un lagăr de refugiaţi. Qui pro quo-ul încearcă să-l înalţe pe Culianu, lăsând impresia că ar fi vorba de o comandă cu limbă de moarte, din imediata vecinătate a momentului împuşcării. Symposion-ul  cu pricina ar fi fost să fie în cinstea postumă  a profesorului de română Culianu aflat pe punctul de a fi angajat profesor asociat de istoria religiilor la aceeaşi universitate americană la care predase trei decenii Eliade. Ar fi fost să fie…dacă… fraza teribilist-tinerească folosită de Andrei Pleşu drept titlu pentru interviul său nu împlinea aproape două decenii în 1991, fiind extrasă dintr-o scrisoare de la studentul Culianu din Italia.

  De domeniul penibilului ţine şi alegerea titlului Păcatul împotriva spiritului pentru un volum de articole politice post-decembriste. Printr-un qui pro quo, titlul face aluzie la un anume păcat, legat de tipărirea acelor articole în SUA,  vinovăţie disproporţionat pedepsită prin asasinarea publicistului Culianu cu un glonţ în ceafă. În realitate, expresia de “păcat împotriva spiritului” (folosită în mediile creștine) nu are decât o vagă tangenţă cu articolele sale din „Lumea liberă românească” de la New York (de după decembrie 1989). Ea a fost decupată dintr-un articol cu iz politic publicat de I. P. Culianu în 1987 (“Agora”, 1, 1. 1987, p.37), atenționând asupra deformării produsă de teroarea ideologică materialistă. Învăţământul din statele cu regim comunist, în loc să aibe un rol benefic în formarea tinerilor, le-ar distruge sensibilitatea religioasă, păcătuind astfel împotriva “spiritului”.

  În ce priveşte echivocul promovat de Dialogurile întrerupte, qui pro quo-ul latent în titlul volumului scos de Polirom în 2004 mizează pe ideea de  sistare a corespondenţei prin moartea unuia dintre interlocutori. De fapt, în proiectatul volum urmând să poarte titlul  Dialogues interrompus s-ar fi sistat convorbirea despre beletristica lui Eliade întrucât s-ar fi analizat povestirile şi romanele eliadeşti scrise până în 1982. Ideea de întrerupere a dialogului i-a aparţinut lui Mircea Eliade. Renumitul profesor de la Chicago se gândise că o discuţie în marginea creaţiei sale literare nu poate fi decât întreruptă pentru a fi reluată (cu acelaşi interlocutor, sau cu altul) din perspectiva îmbogăţită de noi scrieri eliadeşti (urmând a fi concepute după 1982).

Dar să vedem care este povestea ratatului volum despre literatura lui Eliade, care urma să aibe doi autori, pe discipolul  preocupat de scrierile literare ale maestrului său şi pe însuşi Mircea Eliade care mai îndreaptă rătăcirille ucenicului în labirintul scrierilor sale.

Dintr-o scrisoare a lui Eliade (cuprinsă în vol. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, Iaşi, 2004) aflăm că la începutul deceniului opt era în stadiu de proiect un volum axat pe literatura scrisă de istoricul religiilor. Ceva în genul interviurilor cuprinse în cartea de mare succes: Mircea Eliade, L’epreuve du Labyrinthe (entretiens avec Cl. H. Rocquet (1978), dar abordând în exclusivitate proza eliadescă. Era o idee propusă de Paul Goma. Eliade urma să expună succint viziunea proprie asupra domeniului religios, viziune care să alcătuiasă un fel de fundal pentru discuţia în jurul temelor din opera beletristică, iar Culianu urma să-i prezinte literatura, vorbind de Eliade-scriitorul. Protejatul, căruia faimosul istoric al religiilor onorat de lumea academică occidentală îi trimitea bani în vremea studenţiei în Italia, ar fi urmat să semneze volumul alături de Eliade, în cazul în care proiectul ar fi fost dus la bun sfârşit, iar Eliade ar fi acceptat să semneze contractul de publicare la editura aleasă de Paul Goma. In 1982 Mircea Eliade s-a gândit că titlul volumului tratând despre beletristica sa neîncheiată (la care a lucrat de fapt până la moarte) ar putea fi Dialogues interrompus. Contractul urma să-l semneze cu Editura Hachette, pentru colecţia “Est-Ouest” coordonată de Paul Goma.

I.P. Culianu s-a pus pe scris şi i-a trimis lui Eliade contribuţia sa la volum. După citirea prezentării alcătuită de aşa-zisul său discipol, Eliade îi atrage atenţia lui Culianu că despre literatura sa vorbeşte prea puţin. Dacă literatura lui Eliade (ţinând, în felul ei, pasul cu vremurile din ţară) era greu de digerat pentru o fire oportunistă care nu voia să se pună rău cu eminenţele comunismului internaţionalist, în schimb tot ce depăşea domeniul literaturii eliadeşti mai mult sau mai puţin pusă în paranteze, a fost tratat de Culianu din perspectiva acelei “uitări a fascismului”, calul de bătaie a tuturor denigratorilor lui Eliade (din Italia pro-comunistă şi din Israel). De fapt, lui Mircea Eliade i-a fost atât de neplăcut să comenteze poziţia adoptată de Culianu, încât a început scrisoarea pe 3 martie şi a terminat-o pe 28 martie 1983.

  Pentru a nu abandona totuşi proiectul, Mircea Eliade vine cu propunerea de a alcătui o listă de întrebări la care tot el să răspundă, cu trimiteri la părţile de Jurnal care fuseseră publicate. Răspunsurile urmau să fie dezvoltate, eventual “dialogate” de discipol. Nici acest colac de salvare a proiectului unui volum pe care să apară drept autori Culianu şi Eliade împreună n-a fost pe placul falsului discipol, mânat de cine stie ce alte interese, cum s-a văzut şi în cazul articolul despre poetul Horia Stamatu (v. I.P. Culianu, Some Considerations on the Work of Horia Stamatu, apărut în 1983 în „International Journal of Romanian Studies”, nr.2/1980, p.123-134, număr apărut în 1984), la care nu a vrut în ruptul capului să renunţe, deşi fusese insistent rugat de Virgil Ierunca în 1978 (v. „România literară” din 7 febr. 1996) care-i scrisese fără menajamente că-și  auto-deconspiră astfel relația sa cu puterea comunistă din țară. “Horia Stamatu a  trimis la toată lumea o traducere a articolului meu însoţită de un comentariu de 27pp”  scria Culianu pe 19 oct. 1978, având poate presimțirea că nici după trei decenii (de comunism urmat de cripto-comunism) cele 27 de pagini nu vor ajunge să fie publicate (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul poetului Horia Stamatu ciudățenii post-comuniste,   http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Centenar10Horia%20Stamatu.htm   sau http://www.scribd.com/doc/154171177/Isabela-Vasiliu-Scraba-La-centenarul-na%C5%9Fterii-poetului-Horia-Stamatu-Ciud%C4%83%C5%A3enii-cripto-comuniste ) în țara de unde „fugise”, dar unde era publicat spre a i se ridica statui de mucava încă din vremea când nu era decât un simplu doctorand, asistent de română la Groningen.  În ce priveşte contribuţia lui Culianu la volumul Dialogues interrompus, abia pe 18 septembrie 1984 el si-a dat seama că viziunea sa influenţată de perspectiva comunistă  îl cam “plictiseşte” pe maestrul său. De aceea I. P. Culianu îl asigură pe Eliade că între timp a scris ceva nou, fără legătură cu primul text, ceea ce era  foarte departe de adevăr, lucru sesizat de faimosul istoric al religiilor,  îndată ce a văzut “contextul istoric” în care dorea Culianu să-i situeze creaţia literară. Ultima şansă pe care a ratat-o discipolul a fost “soluţia provizorie” oferită de Eliade pe 21 sept. 1984. De astă dată maestrul s-a arătat dispus să răspundă unor întrebări formulate de Culianu în strictă corelaţie cu sensul romanelor şi povestirilor sale. Prilejul a fost folosit de protejat pentru a-l întreba de “tentaţia extremismului” din România anilor treizeci (v. I.P.Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p.280).

Insistând sine die să-l determine a intra în vorbă cu calomniatorii care l-au tot atacat fără să-i poată diminua faima de care se bucura în mediile academice occidentale, Culianu (care nu era prost deloc) s-a făcut mereu că nu pricepe cauza rezervei lui Eliade exprimată limpede într-una din scrisori: “Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a mişcării legionare (…). Documentele la îndemână sînt insuficiente. In plus, o atitudine obiectivă poate fi fatală autorului. Astăzi nu sînt acceptate decât (…) execuţiile pentru majoritatea cititorilor europeni şi americani” (Eliade către Culianu pe17 ian. 1978, în Dialoguri întrerupte, 2004).

Nepăsător la soarta românilor schingiuiţi şi omorâţi cu sutele de mii după gratii de ocupantul din umbră al ţării, Culianu s-a prefăcut că nu remarcă asemenea aspecte insinuate discret de Mircea Eliade în literatura sa  (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSsemnMiorita12bis.htm  ). Dacă în ţară doar după înlăturarea comunismului s-a mai aflat câte ceva din grozăviile suferite de românii bucovineni şi basarabeni deportaţi cu sutele de mii în Siberia şi de cele două milioane de români schingiuiţi în temniţele cu care ocupantul sovietic al României împânzise ţara (v.Monumentul victimelor comunismului, în Elveţia la Chene Bourg, aproape de Geneva), în Europa de vest acestea erau lucruri pe care I. P. Culianu le putea afla din scrierile românilor exilaţi după 1944. Pe el însă nu l-a interesat genocidul comunist (vezi dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, vol.I-III, Ed. Irecson, București, 2008, 1430p.), crezând împreună cu întreaga profitocraţie comunistă că dacă ignoră crimele şi uciderile în massă, ele nici n-au existat. 

  După ce a citit lista de întrebări alcătuită de cripto-comunistul său discipol,  pe 15 februarie 1985 Mircea Eliade îi scrie de dincolo de ocean că n-a citit încă “elementele pentru dialogul nostru”. Probabil atunci s-a hotărât să abandoneze definitiv proiectul colaborării cu Ioan Petru Culianu la Dialoguri intrerupte,  volum care ar fi fost să fie despre literatura lui Eliade şi nu despre “anii treizeci” cum o tot cârmea Culianu după viziunea lui Z. Ornea care l-a băgat pe Noica în închisoare (vezi Obs Cult. Cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, între 1982 şi 1985  Ioan Petru Culianu - căruia Eliade îi scria într-o dedicaţie că este “fericit că nu va rămâne singur” -, a ţinut morţiş să-i facă maestrului său dezagreabilă ideea volumului despre nuvelistica sa (Dialogues interrompus), prin superficiale şi nepotrivite interpretări comuniste ale unor scrieri literare de sorginte filozofică. „E adevărat, nuvelistica mea e din ce în ce mai criptică” - îi scrisese Eliade lui Culianu. „Singura hermeneutică posibilă ar fi ignorarea sensului (sau al „simbolului”) și considerarea fiecărei nuvele ca un univers paralel, cu structurile, morfologia și limbajul lui specific” (vezi M. Eliade, scrisoarea din17 ian.1978). Hermeneutul religiilor încadra într-un „univers paralel” misiunea poetului adevărat de a-și difuza cu orice risc poezia, chiar coborând „printre lupi și mistreți”. Căci el știa - de când făcea publicistică anti-comunistă (prin 1946-1960) în revistele exilaților din Franța -, că în România (ciuntită de Basarabia, de Bucovina de Nord și de Tinutul Herții) cultura comunistă oficială este falsificată în întregime, nu numai „istoria, filologia, istoria literară” pe care i le-a enumerat într-o scrisoare discipolului cripto-comunist, colaborator al Securității cu note (scrise în iulie 1985, vezi Mircea Eliade în arhiva Securității, București, 2008, p.230-234) chiar despre Eliade pe care îl curtase asiduu din 1972, de când a rămas în Italia. Tot într-un „univers paralel” înscrisese Eliade si figura torționarului anchetator prin pușcăriile comuniste prezentat (în nuvelele Pe stada Mântuleasa  si Pelerina) „în atitudini neutre, chiar „simpatice”, pentru a evita admosfera de teroare realistă si a revela o altă dimensiune a universurilor concentraționale” (vezi Mircea Eliade, scrisoare către I. P. Culianu din 13 febr. 1978 precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării  în personajul anchetatoarei din  romanul eliadesc “Pe strada Mântuleasa” sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_Mantuleasa13.htm ). Desigur, „altă dimensiune” a universurilor concentraționale o relevă trăirea religioasă creștină.

  Dialogues interrompus a fost prima colaborare ratată de Culianu. Ei îi vor urma încă două colaborări dintre maestru şi protejatul său, ambele eşuate, dar măcar despre ratarea celorlalte două Eliade nu a mai apucat să afle. Ne referim la proiectul volumului Histoire IV şi la condensarea impozantelor volume de istoria religiilor scrise de Mircea Eliade într-un singur volum, alcătuit sub forma unui Dictionnaire des religions (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credinţelor şi ratatele colaborări dintre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, în  rev. Arges, Anul IX/XLIV, Nr.4, aprilie 2009, p.22 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm  ).

 

             Notă :

*Una din condiţiile de bază ale manipulării o constituie difuzarea obsesivă a pozelor şi repetarea numelui de Culianu cu indiferent ce prilej, chiar si cu ocazia retipăririi în 2010 a Nopţii de sânziene (Mircea Eliade, Foret interdite, Paris, 1955,  în romaneşte cu titlul Noapte de sânziene, Paris, 1971). Imaginea lui Culianu tânăr alături de Eliade bătrân a fost difuzată de ziarul Jurnalul naţional de miercuri 3 febr. 2010, fără a fi vorba nici o secundă de “discipolul preferat”, cum apare Culianu trecut sub poză. A fost suficiet pretextul unui interviu luat de Cătălina Iancu despre romanul publicat de Mircea Eliade în Franţa când Culianu mergea la grădiniţă în România şi republicat acum în col. BPT a Editurii Litera internaţional. Foret interdite, roman pentru care actriţa Marieta Sadova a făcut puşcărie pentru că l-a adus de la Paris, a fost citit în cercul lui Noica şi prin aceasta a constituit un cap de acuzare pentru mulţi dintre intelectualii arestaţi în 1958 de şeful Securităţii, Boris Grumberg, alias Nicolschi/Nicolau. Mircea Eliade scria pe 15 sept. 1973 următoarele: “Pentru că a citit [Noaptea de sânziene  “pe care o consideră cel mai bun roman românesc”] Sergiu Al-George a fost condamnat şi a făcut cinci ani şi jumătate de închisoare” (Jurnal, 1970-1985, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p.130). Desigur, comunistul reciclat pe care Noica îl îndemna să citească în paralel Scânteia si Neuer Weg (v. scrisorile către D. C. Mihăilescu din vol. Noica inedit, Ed. Humanitas, 2009, precum şi art. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru humanist, în rev. Oglinda literară, Anul VII, Nr. 92, august 2009, pg. 4802-4803) n-a amintit în interviul luat de Cătălina Iancu de arestările provocate de citirea romanului eliadesc. Probabil ca să nu-l pomenească pe Zigu Ornea care l-a băgat atunci pe Noica în puşcărie (v. Noica în vizorul Securităţii, în Observatorul cultural nr.20/277, 14-20 iulie 2005, C-tin Noica şi criticii săi din Securitate, în Ziua, 31 martie 2007 şi Cine l-a turnat pe Noica la Securitate ?, în Ziua din 7 aprilie 2007). In schimb, D. C. Mihăilescu nu a scăpat prilejul de a propaga “ruşinea de a fi român” pe care, vezi Doamne, o păzeşte să nu se transforme în “megalomanie păguboasă”. De asemenea, el a repus discret în circulaţie neîntemeiatele acuzaţii la adresa lui Eliade cocoţând pe scara valorilor cripto-comuniste o scriere despre Eliade ticluită în sec. XXI  după directivele expirate ale lui Leonte Răutu, până prin optzeci “satrap al culturii [româneşti]  improvizat în diriguitorul ei” (v. Marin Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, pg. 375).

 

 

Isabela Vasiliu-Scraba                         Sursa:   http://isabelavs.blogspot.com