Sursa: www.isabelavs.go.ro

 

Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui sau

Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior

 

Motto: «Desinfectarea culturii/ de paraziții metafizici/ dau pâinii tot mai mult/ un gust de spital și pușcărie» (Horia Stamatu, Jurnal 1977).

 

Trăim într-o lume a tarabei în care orice incult, liber a reproduce inepțiile liderilor de opinie prefabricată, se vrea recunoscut drept autor al unor remarcabile originalități. Să vedem însă ce este cu libertatea de a reproduce inepții.

După ciuntirea țării (1), la vremea când se instaurase barbaria sovietică și când invadatorul n-a ezitat să distrugă volumul tipărit despre cultura românească (al cincilea din Enciclopedia României, coordonat de Mircea Vulcănescu și Dan Botta, vezi vol. D. Botta, Limite și alte eseuri, Ed. Crater, Bucuresti, 1996, prefață de Al. Paleologu, p. 359) scoțând totodată din circuit peste 8500 de titluri (marea majoritate a valorilor culturale din perioada interbelică, vezi Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989, Ed. Enciclopedică, București, 2000), «libertatea de gândire» a însemnat (de pildă) repetarea ideii că Mircea Eliade trebuie neapărat scos din cultura românească.

Până în decembrie 1989 douăzecișișase de cărți scrise de Eliade fuseseră interzise de cenzura comunistă, printre ele figurând Le chamanisme, Gallimard, Paris, 1978, Giornale, Torino, 1973, Fragment d’un journal, Gallimard, Paris, 1977, Occultisme, sorcellerie et modes culturelles, Gallimard, 1978, Tratato de historia de las religiones, Mexico, 1975, Techniques du Yoga, Gallimard, 1975 (vezi P. Caravia, Gândirea interzisă, 2000, pp. 175-176). Lista alcătuită în toamna anului 1944 de I. Vitner (2) pe tema scriitorilor «morți la 23 august1944» cuprinde, alături de Eliade, mai toate vârfurile spiritualității românești interbelice. «Libertatea» de a repeta ideea scoaterii gândirii eliadești din patrimoniul cultural român si-a asumat-o mai apoi „marxistul” N. Tertulian când scria despre non-valoarea operelor lui Mircea Eliade. Nici comunistul Alexandru Mirodan nu s-a lăsat mai prejos, când, în articolul Ceva despre analfabetism („România literară”, 4 oct.1946), ținea să arate că l-ar fi depășit cu mult pe istoricul religiilor care preda la Paris fiind prețuit de lumea academică occidentală, pentru lucrarea despre Yoga și pentru toate studiile apărute în reviste de specialitate.

Același tip de «libertate» l-am revăzut în 2006 la două vedete “culturale”. Un modest recenzent, care probabil n-a fost nicicând în stare să ducă la bun la sfârșit lectura vreunei cărți filozofice, se întreba cu-n scrâșnet abia camuflat (raționarea după cerințele logicii fiindu-i complet străină), dacă «adulația» pentru opera științifică (3) a lui Mircea Eliade n-ar putea fi o «formă de castrare» (Ovidiu Șimonca în „Observatorul Cultural”, nr. 305/2006). Un altul (la fel de lipsit de idei personale) nota într-un articol din revista lui Pleșu că fostul suplinitor al profesorului Nae Ionescu fusese până la plecarea din țară un fel de nimeni: «Până în 1944 Mircea Eliade nu era decât autorul unei serii de cărticele descriptive și a câtorva romane care, așa cum admite chiar el, erau scrise pentru un public de domnișoare» (Cătălin Avramescu în „Dilema Veche” din 25 aug. 2006). Intr-o atare afirmație, partea de argumentare prin «așa cum admite chiar el» este nulă, întrucât scriitorii sînt extrem de rar mulțumiți de propriile opere.

Interesant în cântărirea operei prin raportarea la autor este desigur un alt aspect, care nu putea fi pus în lumină de un om de rând. Pornind de la observația lui Aristotel după care cauza păstrează în sine un plus față de efectele ei, Mihai Eminescu meditează la creația artistică și la «cauza» ei, ajungând la concluzia că opera de artă ar fi o emanație parțială a comorilor spirituale definitorii pentru adevăratul artist: «Ce respect trebuie să avem așadar înaintea bogăției spirituale a lui Michel Angelo, Goethe, Beethoven ș. a., când ne gândim cât de însemnate sînt deja cele ce au dat la lumină, care nu reprezintă decât incomplet totalitatea spirituală a acelor oameni » scrie poetul (Eminescu, mss. 2290).

Dar să vedem ce este cu zisele «cărticele descriptive» publicate de cel considerat în perioada interbelică vârful unei generații de scriitori ale căror opere n-au putut fi (pentru vecie) înmormântate după 23 august 1944: Dan Botta, Nicolae Herescu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Sorin Pavel, Petre Tuțea, G. Racoveanu, Paul Sterian, Vasile Posteucă, Horia Stamatu, George Brătianu, Petru Comarnescu, Stelian Mateescu, Al. Ciorănescu, etc. După ocuparea țării, în teroarea ideologică instalată atunci, Mircea Eliade a fost complet interzis, pentru ca după un sfert de secol (când mediile academice occidentale nu mai pridideau a-l onora cu cele mai însemnate distincții), să-i fie editate cu greu o foarte mică parte din scrieri. Asemenea barbarie - vag spoită cu puținele editări sau re-editări de opere eliadești în perioada comunistă (când oficialii au refuzat constituirea unui FOND „ELIADE” din donația sa de carte) -, a ieșit de sub spoială după cinsprezece ani de cripto-comunism prin articolele lui Șimonca din „Observatorul Cultural” (nr. 305/2006) și ale Avramescului din „Revista 22” ( 28febr.- 6martie 2006), din „Idei în dialog” ( aprilie 2006) si din  „Dilema veche” (25 aug 2006), precum și prin organizarea la București - la douăzeci de ani de la moartea lui Eliade, si nu cu prilejul sărbătoririi centenarului nașterii «celui mai mare istoric al religiilor din sec.XX» (ceea ce ar fi însemnat o amânare cu vreo 3 luni) -, unui colocviu internațional cu o secțiune „Mircea Eliade” reunind referirile inchizitoriale întru desființarea operei unui savant care a dormit ani de zile 3 ore pe noapte, scriind si citind mai mult de 16 ore pe zi. Manifestarea internațională din septembrie 2006 organizată de nepotul lui Leonte Răutu cu bani de la buget a oferit, fără nici un dubiu, modelul oficial de receptare a lui Eliade, neschimbat de zeci de ani, mai precis din anii când istoricul religiilor era condamnat în lipsă, alături de Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Cioran, etc. În asemenea atmosferă cripto-comunistă, lui Cătălin Avramescu i s-a părut cât se poate de oportun să scrie că Eliade ar fi fost „un mărunt aspirant pe scena culturală” (rev. „Idei în dialog”, aprilie 2006) după ce în Revista 22 îl catalogase fără argumente „un cercetător revendicativ și egolatru” (28 febr. –6 martie 2006). În plus, i s-a năzărit să disprețuiască din opera eliadescă interzisă de cenzura comunistă, exact volumele de eseuri despre care Alexandru Paleologu zicea că sînt „formidabile”. Iată „cărticelele descriptive” desconsiderate de Cătălin Avramescu în 2006 (an în care președintele Băsescu a distribuit onoruri specialiștilor americani în Eliade): Solilocvii (1932), Oceanografie (1934), Alchimie asiatică (1935), Yoga (1936), Cosmologie si alchimie babiloniană (1937), cele trei volume ale revistei „Zamolxis”, Metalurgy, magic and Alchemy (1938), Fragmentarium (1939), Mitul reintegrării (1942), Insula lui Euthanasius (1943), Comentarii la legenda Meșterul Manole (1943), Os Romenos, latine do Oriente (1943) si Ensaios luso-romenos (1943).

Puse ceva mai limpede în pagină, lucrurile nu sînt tocmai favorabile celor care după 1990 n-au fost în stare să producă nimic pentru sporirea valorilor culturii românești, dar în schimb s-au găsit să-l judece pe Eliade și să-i minimalizeze scrieri dense de gândire filozofică, cu «libertatea» de a prelua neputințele ideatice ale proletcultiștilor trâmbițate prin cărți de necitit. In al doilea rând, fiindcă ambii jurnaliști au lăsat să se întrevadă în articolele lor nestrămutata dorință de a perpetua idiosincraziile lui Zigu Ornea, bătrânul dilematic (de tristă amintire) care, pe când avea 28 de ani, n-a ezitat să-i deschidă lui Noica porțile pușcăriei (4). Spre a supraviețui căderii comunismului, una din formele pe care le-a îmbrăcat cenzura atotputernică înainte și după 1990 - prin menținerea monopolului asupra mass mediei și prin perpetuarea «hegemoniei establishmentului comunist» (5) în domeniul ideologiei -, a fost larga mediatizare (prin Editura «Fundația Culturală Română») a neadevărurilor istorice despre anii treizeci confecționate în 1995 de turnătorul Zigu Ornea (1930-2000), invocate obligatoriu în teze de doctorat sau în mass-media ori de câte ori este vorba de Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Cioran, Eugen Ionescu, etc.

Dacă în România orice incult a fost mereu încurajat să disprețuiască  gândirea eliadescă la care nu are acces, nu e mai puțin adevărat că filozoful religiilor a avut în Occident cititori pe măsura sa. De pildă, când i-a apărut la Payot Tratatul de istoria religiilor (1949),  unde religiozitatea fusese înfățișată ca o realitate originară, ireductibilă la formele sub care se manifestă,  momentul a fost socotit ca „marcând o dată importantă în istoria științei religiilor” (J. Danielou).  Pe lângă admirația suscitată de originala interpretare sacrală a hierofaniilor, lui Eliade i-au fost apreciate „cunoașterea extraordinar de largă a literaturii istorico-religioase și aleasa lui sensibilitate religioasă, dublată de un vizibil contact cu religiozitatea indiană” (R. Pettazzoni). În 1979 cărțile științifice ale academicianului Eliade, ca și beletristica sa, ajunseseră a fi considerate „evenimente în gândirea Occidentului” (Jean Marie Le Clezio).

Prin anii șaizeci, cititorilor săi din Occident nu le-a scăpat noutatea înterpretării lui Faust (prin ideea unei simpatii reciproce dintre Spiritul creator și spiritul negator) propusă în Méphistophélès et l’Androgyne (Paris, 1962), interpretare care adâncea o pespectivă schițată deja în Mitul reintegrării (București, 1943). Dar dincolo de justa (în Occident) sau injusta (în „lagărul comunist”) apreciere a „îngemănării erudiției cu înțelegerea intuitivă a gândirii mistice” (Luc Guerin) din studiile lui Eliade, interesant ne pare însuși faptul că, în răfuiala unui incult oarecare cu un spirit superior, se poate întrezări „credința în progres” a omului de rând,  croit pe calapodul personajului Wagner din Faust-ul lui Goethe.

Dispus a bate pasul pe loc prin lenea unei gândiri înclinată să preia și să ducă mai departe măruntele idei la care are acces, omul de rând crede în progres. El are alergie la genii, așezându-se pe sine mai presus decât oamenii mari ai trecutului, mândru de avantajul de a fi fost născut după ei. Personajul Wagner este prototipul celor vrăjiți de mitul progresului. Goethe știa bine că gândirea înaintașilor rămâne pentru mulți o carte “cu șapte peceți”. De aceea îl pune pe Faust (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faust-ul lui Nae Ionescu, în rev. „Cervantes”, Bucuresti, dec. 2012, pp.128-131, http://www.scribd.com/doc/176939301/Isabela-Vasiliu-Scraba-Despre-Faustul-lui-Nae-Ionescu-conferin%C5%A3%C4%83-de-la-Salonul-c%C4%83r%C5%A3ii-Hotel-Decebal-Bac%C4%83u-28-sept-2012 , sau înregistrarea video http://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck  a conferinței din 28 sept. 2012 de la Bacău) să-l ia peste picior pe Wagner care, crezând în progres, se credea la distanțe astrale de înțelepții de odinioară.

Aprofundând ideea inaccesibilității celor scrise de oamenii aleși, Goethe arată (celor ce au ochi de văzut) că transmiterea cunoașterii de-a lungul timpului devine problematică, scrierile fiind asemenea unor oglinzi. După efortul de citire nu se ajunge -cum cred cei naivi- la sensul intenționat de autor. Din oglinda cărții, cititorului mărunt nu-i va apărea nicând strălucitorul spirit ascuns între coperțile tomului ce a străbătut veacurile. Lui i se va arăta, ca-ntr-o oglindă, propriul chip: „Was ihr den Geist der Zeiten heisst,/ Das ist im Grund der Herren eigner Geist,/ In dem die Zeiten sich bespiegeln". (Lucian Blaga : "Ce voi numiți al vremurilor duh/ E numai duhul dumneavoastră/ În care vremurile se-oglindesc".

Goethe nu-i uită nici pe inculții la care oglindirea celor citite este atât de jalnic deformată, încât îți vine s-o iei la goană, după ce arunci o singură privire ("Da ist’s denn wahrlich oft ein Jammer! / Man läuft euch bei dem ersten Blick davon").

Dar conversația lui Faust cu Wagner dezvăluie și felul cunoașterii pecetluite cu șapte peceți: "Puținii care au știut ceva și cari au fost destul de nebuni de nu și-au închis inima lor plină ci au dezvăluit prostimei gândul și vedeniile lor, au fost, de când lumea, răstigniți sau arși pe rug" (traducere de Iosif Nădejde, 1938, citită probabil de liceeanul Costache Oprișan, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Anton Dumitriu ca interpret al cogito-ului cartezian, în rev. Tribuna, Cluj-Napoca, nr. 254/2013, p. 22, sau http://www.scribd.com/doc/173015860/Isabela-Vasiliu-Scraba-Despre-Anton-Dumitriu-ca-interpret-al-%E2%80%9CCogito%E2%80%9D-ului-cartezian ). Cum vedem, cunoașterea “pecetluită” ar fi cunoașterea filozofică (indicată prin numele filozofului Giordano Bruno, ars pe rug la Roma în 1600) si acea învățătură pe care a vrut să o împărtășească altora «Cel răstignit pe cruce».

După Eminescu, «poeții, filozofii unei națiuni presupun în cântec și cuget înălțimile cerului». Dar ce înseamnă într-o cultură disprețuitoare a operelor eliadești «înălțimile cerului» ? Nimic altceva decât «obscurantism» și «poncife misticoide» (Ovidiu Șimonca despre Eliade). În opiniile de împrumut ale lui Cătălin Avramescu - vedeta culturală care uită de ghilimelele când preia inepții „oficiale” -, a gândi la cele divine, echivalează cu «intenția declarată de a forța o întoarcere a culturii europene la păgânismul pre-creștin» ( rev. „Dilema veche” din 25 aug.2006).

Mircea Eliade era de părere că “Dumnezeu nu și-a întors dragostea de la om”. Doar oamenii îl lasă pe Dumnezeu singur. «Capacitatea omului de a fi liber și creator prin credință, dacă ar fi folosită, ar duce la veșnica reînoire a Cosmosului,  la regenerarea tuturor făpturilor, adică la abolirea istoriei și la instaurarea timpului aceluia, (illud tempore), prorocit de Isaia »,  scria hermeneutul religiilor (vezi M. Eliade, Când omul era creator, în rev. „Indreptar”, München, martie 1950).

 

Note și comentarii marginale:

 1. Ne referim la a doua ciuntire a țării. Prima, cea din 1940 care a urmat înțelegerii între Hitler și Stalin a smuls din trupul României o jumătate de Ardeal, Cadrilaterul, Bucovina de Nord si Basarabia. A doua ciuntire, de după Yalta (7-11 febr. 1945) a răpit din nou Bucovina de Nord si Basarabia pe care românii le dobândiseră în războiul lor împotriva rușilor cotropitori care imediat după ocuparea provinciilor românești și-au început deportările în Siberia si uciderile masive pentru a dez-româniza teritoriile ocupate. Despre barbaria popoarelor puse pe cotropirea de noi teritorii, Mihai Eminescu scria la modul general că «în întunericul nedreptății și a barbariei, toate națiunile își sînt egale în abrutizare».

 2. vezi Marin Nițescu (1925-1989), Sub zodia proletcultismului, Bucuresti, 1995, p. 49.

 3. Lipsit de acces la lumea ideilor, Ovidiu Șimonca scrie despre Eliade în stilul vehement și obtuz al vremurilor cînd în cultura ideologizată linia oficială era trasată de Leonte Răutu (tatăl Ancăi Oroveanu, directoare a Colegiului Noua Europă, rector A. Plesu), preluând în răbufniri inchizitoriale tot năduful torționarilor ce nu l-au putut băga pe Eliade în închisoare ca să împărtășească soarta lui Mircea Vulcănescu (de nenumărate ori bătut la sânge apoi ținut la „Neagra” în întuneric si frig până și-a dat obștescul sfârșit, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării în personajul anchetatoarei din romanul eliadesc Pe Strada Mântuleasa, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 251 /2013, pp. 20-21, sau http://www.scribd.com/doc/221193220/Isabela-Vasiliu-Scraba-EliadeMantuleasa ). Neadevărurile și inepțiile (vehiculate pe seama lui Eliade mai bine de jumătate de secol) preluate de Ov. Simonca îi fac recenzia “stearpă si convențională”, aidoma stufosului dosar cu rezultatele cercetărilor lui Fl. Turcanu, dosar tradus în germană sub titlul «Im Gefängnis der Geschichte»  si publicat în Germania la o editură de dreapta. În revista ”Convorbiri literare” din martie 2006 Basarab Nicolescu laudă din cartea lui Țurcanu în special capitolul despre perioada Criterionului pe care eu îl criticasem în volumul (ce s-a putut citi pe internet din 2005): Isabela Vasiliu Scraba, Propedeutică la eternitate, Slobozia, 2004, pp. 91-99, sau http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-AlxDragomir-propedeutica .

 4. vezi C. Noica în vizorul Securității, documente din Arhiva CNSAS publicate de rev. „Obsevatorul Cultural” nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop, Constantin Noica și criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007. Redactorul Zigu Orenstein/Ornea a dat pe ascuns Securității manuscrisul volumului «Fenomenologia spiritului de Hegel» istorisitã de Constantin Noica» pentru care Noica a fost arestat la 11 dec. 1958. Predat de Noica în 1957 unicei edituri de atunci (E.S.P.L.A.), manuscrisul a fost semnalat de Zigu Ornea unei „surse” a Securității, numită „Serban”, care l-a ștampilat drept «unul din cele mai periculoase materiale ideologice din țarã».  Turnătoria redactorului apare consemnată odată cu sarcina trasată de Securitate „sursei” Serban (Pavel Apostol) ca, prin Orenstein, „până la data de 31 ianuarie 1958 să facă rost de întregul volum”. Așadar „sursa” Șerban i-a cerut redactorului de la ESPLA întregul manuscris, din care Orenstein îi dăduse pe ascuns doar o parte. Aceasta infirmă varianta după Orenstein ar fi fost trimis de Editură cu întregul manuscris la Pavel Apostol pentru referat. In Nota predată Securității când deținutul Constantin Noica era bătut cu sălbăticie de anchetatori, Pavel Apostol (sursa «Șerban») scrie că «existența lucrãrii i-a fost semnalată în 1957... de Orenstein, pe atunci redactor la ESPLA» care, la cererea sursei [Serban], «i-a predat o copie a lucrãrii» (14 mai 1959). Din  „Nota luată [în mai 1959] la domiciliul agentului” Șerban (Pavel Apostol) mai aflăm că (după arestarea autorului Noica)  redactorul turnător Z. Orenstein/Ornea a fost răsplătit cu funcția de «îndrumător» la Centrala librăriilor (vezi C. Noica în vizorul Securității, documente din Arhiva CNSAS publicate de rev. „Obsevatorul Cultural” nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005). Volumul Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel, apărut la Cartea românească în 1980 reprezintă partea din manuscris care i-a fost restituită lui Noica prin anii șaptezeci de Securitate, parte cenzurată de toate referirile la om ca «ființă căutătoare de Dumnezeu» (p.106 din mss.) sau la religie ca «împlinire a spiritului» (ibid.), așadar o carte ciuntită de tot ce semnalase Pavel Apostol (sursa „Serban”) că ar fi fost «anticomunist și mistic» în manuscrisul  obținut (până la 31 ian. 1958, conform dispoziției primite de la Securitate) de la Zigu Orenstein/Ornea.

Manuscrisul pentru care Noica fusese arestat pe 8 dec. 1958, a fost publicat la Paris în 1962 pe când filozoful se afla în închisoare. Există si o traducere în engleză a cărții, făcută de Ion Podea, profesor de istorie si redactor la BBC. Tot atunci fostul asistent al lui Blaga, Zevedei Barbu (profesor universitar la Glasgow), împreună cu Mabel, soția istoricului Grigore Nandriș (fratele Aniței Nandriș-Cudla, autoarea extraordinarului volum memorialistic 20 de ani în Siberia), au lucrat la traducerea Jurnalului de idei (1944), ultima carte publicată de Noica la vremea libertății de gândire care făcuse posibile atâtea capodopere de gând românesc.

5.v. Ion Varlam, Pseudo-România: Conspirarea deconspirării, Editura Vog, Bucuresti, 2004.

 

Autor: Isabela Vasiliu-Scraba (19322car.)

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com