IsabelaVS-PlesuEliade10.rtf/18 febr. 2015/48067 car. /6776 cuv.

 

Isabela Vasiliu-Scraba, Pleșu despre Eliade sau Un fals filosof al religiilor despre „cel mai mare filozof al religiilor din secolul XX”

 

Sursa: www.isabelavs.go.ro

 

Motto: “Dacă în afară de genii întregi/  lumea n’ar avea și semi-/  sferto-, mini și pseudo-genii/  ar fi scutită de Lumpen-intelectualitate” (Horia Stamatu, Jurnal 1977); „„Als ich [H. P. Duerr] die Zivilisationstheorie von Norbert Elias in Frage gestellt habe, ist mit klar geworden, was es bedeutet, ein Interpretationskartell anzugreifen, Leuten ein Meinungsmonopol streitig zu machen. Da verwandeln sich ganz plötzlich scheinbar triebkontrollierte Berufsdenker in Machtpolitiker, die selbst die unsaubersten Mittel benutzen, um ihre Herrschaft zu erhalten” (FACTS. „Das schweizer Nachrichtenmagazin”, Nr.9, 29. Februar 1996).

 

Aservit comandamentelor politice dinainte de 1989, Andrei Pleșu l-a “reconsiderat” pe Eliade într-un text redactat prin 1984, împrăștiat de reviste din țara comunistă și într-un volum de „export” (1) apărut după moartea lui Eliade, articol recirculat după căderea comunismului în antologia de texte Limba păsărilor (București, 1994) numită după titlul unei înseilări în jurul lui Platon inițial mediatizată prin revista „Secolul XX” (nr. 325-326-327/1989, pp.63-84). Recenzând culegerea publicată în 1994 la fosta Editură Politică, George Pruteanu scria că lui Pleșu îi reuşeşte performanţa “să nu renunţe la comprehensiunea jovială  chiar şi a adevărurilor solemne”(Un Sancho Panza în Est). Rândurile din 1995 ale criticului literar denotă simpatia faţă de fostul (și viitorul) ministru, premiat (Premiul Hannah Arendt,1994) pentru un text despre îngeri (de vreo 20 de pagini) cuprins în Limba păsărilor. Performanța jovialului autor mai evidențiază (fără ca G. Pruteanu să fi remarcat acest lucru) nivelarea încurajând “modul jovial” de înţelegere „raționalistă” a adevărurilor solemne (2). 

O idee destul de clară (și succintă) despre nivelarea din vremea comunismului apare într-una din poeziile exilatului Horia Stamatu: „O țară cu suflete spălate/  și puse în ordine pe gard/ e paradisul neîncetat făgăduit/  dar niciodată ajuns și pătat mereu cu sânge” (H. Stamatu, Jurnal 77, în „Revista Scriitorilor Români”, Muenchen, nr.15/1978, p.29). Sigur, din fragmentul citat se desprinde imaginea spălării creierelor dinspre victimele care se opuneau manipulării, nu dinspre manipulatorii (manipulați) aflați printre  beneficiarii sistemului totalitar, unde s-a situat până în decembrie 1989 Andrei Pleșu  (vezi Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004, pp. 59-89; precum și textul unui coleg de studenție a lui Pleșu – scrisoarea din 8 febr. 2012 a sculptorului Bata Marinov -, din care reiese farsa „victimizării” din perioada dinainte de 1990 petrecută de Andrei Pleșu când la Tescanii Marucăi Cantacuzino, când în Germania capitalistă în calitate de bursier Humboldt: http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/marea-pacaleala-scrisoarea-lui-bata-marianov-catre-sorin-iliesiu/ ).

Înainte de 1989, pentru ca lucrările ştiinţifice ale lui Eliade (premiate de Academia Franceză) să nu submineze nivelarea creierelor pe care o urmăreau ideologii regimului de teroare polițienească, scrierile celui mai prețuit filozof al religiilor din America (vezi noția lui MacRicketts din iulie 1981 citată în art. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, URL https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ) au fost tipărite în comunism cu destulă greutate şi multă parcimonie.

Oficialii pe de-o parte interziceau (3) tipărirea marii majorități a lucrărilor de istoria religiilor scrise de Eliade (vezi vol.: Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989, Ed. Enciclopedică, București, 2000 din care se poate citi lista cărților științifice ale lui Mircea Eliade cenzurate; demnă de reținut este și observația referitoare la viața literară din comunism consemnată de un critic literar în jurnalul său: „Ca scriitori – nota Victor Felea despre Leonte Răutu, până în ’80 „satrap al culturii împrovizat în diriguitorul ei” – suntem la discreția parveniților mediocri, deținători ai tuturor cheilor, îmbuibați ai veniturilor grase.” (V. Felea, Jurnal, 12 dec. 1964, în rev. „Familia”, Oradea, nr. 2/1994, p. 47), pe de altă parte, aceiași oficiali sperau ca editarea lui Eliade, chiar așa cu țârâita cum o preconizau ei, să poată servi drept șantaj pentru înduplecarea „celui mai mare filozof al religiilor din secolul XX” să revină în țară.

La vremea așa-zisei  “reconsiderări” prin articolul mediatizatului Pleșu intitulat Axa lumii şi “spiritul locului”. Componenta  sud-est europeană a gândirii lui Eliade, numele lui Mircea Eliade era practic interzis în mediul academic românesc unde nu se puteau propune teze doctorat despre Eliade (4) și unde oficialii comuniști nu i-au permis lui Mircea Eliade nici măcar să doneze Academiei R.S.R. vreun fond de carte care să-i poarte numele (vezi Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, p. 238). În schimb, cititorii din țară erau foarte avizi de scrierile lui Eliade. Poate de aceea în textul său, spre a mai tempera spiritele înfierbântate de ecoul sucesului marelui Eliade, comunistul Andrei Pleșu plasează din start două neadevăruri crase, ambele cu vădite tendinţe manipulatorii în sensul micşorării (5) realei aprecieri de care s-a bucurat în Occident filozoful religiilor. De o certă vioiciune în exprimarea incoerenţelor ideatice pe fondul unei crase inculturi filozofice, muzeografului de atunci i-a reușit perfect bagatelizarea gândirii și receptării lui Eliade cu acea tactică duplicitară a comuniștilor a căror victimă predilectă a fost (și este) Mircea Eliade.

Așadar, articolul său debutează cu informaţii bibliografice false: “Primul text monografic dedicat, în Occident, lui Mircea Eliade a apărut în 1963”, notează fostul șef al tinerilor comuniști din Institutul de Istoria Artei desconsiderând adevărul care nu era greu de aflat: deja în 1960 era  apărută cartea lui Welbon, Image of Man, an anthropogeny by a Historian of Religions:Mircea Eliade (v. M. Eliade, Contribuţii  biobliografice, de M. Handoca, 1980, pp.98-99 ). Colaborator bine plătit al televiziunii (difuzat la orele de maximă audiență ale emisiunii „Tele-Enciclopedia”), după ce comunicase într-un memoriu către Nicolae Ceaușescu faptul că „a avut ocazia să aducă la cunoștința unui lucrător al Ministerului de Interne opiniile sale critice privind Meditația Transcedentală” (A.Pleșu),  mediatizatul muzeograf se pare că a scris textul despre Eliade făcându-se că nu s-a uitat nici prin Bibliografia lui Mircea Eliade scoasă la București de Handoca, nici prin volumul Mircea Eliade, Editions de l’Herne, Paris, 1978 (p. 405).

Oricum, dacă cineva ar fi vrut să comenteze minciunile strecurate ca din întâmplare în articolul său, teroarea ideologică permanentă determina refuzul textelor cu accente critice, catalogate a priori drept “atac la persoană”, mai ales dacă persoana era intens mediatizată „stârnind în jurul numelui său unanimitatea de care au parte doar mediocritățile” (N.I.Herescu, Dreptul la adevăr, Ed. „Jurnalul literar”, București, 2004, p. 180). În ianuarie 2015, un comentator sintetiza perfect situația criticii în regimurile de stânga: „Restriction of speech is a key component of the leftist agenda. Otherwise, critics can easily expose the left’s incessant lying”.  „Stângistul” Pleșu continuă cu neadevărurile sale înseilând următoarele: “A urmat o destul de lungă tăcere, după care însă, începând din 1976 exegeza (…) a intrat într-o fază de acumulare galopantă”. Aici, atât partea cu “lunga tăcere”, cât si imaginarea unui moment în care situaţia s-ar fi îmbunătăţit -, sînt pure invenţii, prin nimic probate de cel ce s-a auto-prezentat mereu ca „discipol” al Școlii de filozofie a lui Noica, „școală” negată de însuși filozoful de la Păltiniș (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, în rev. „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22, sau http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de%20la%20Paltinis%20ironizata%20de%20Noica.htm ; precum si Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, în rev. „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23, sau http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/ ).

După monografia lui Altizer din 1963 (Mircea Eliade and the Dialectic of the Sacred) până la volumul din 1976 a lui John Saliba („Homo religiosus” in Mircea Eliade) nu a urmat nici o “o tăcere”, fie ea lungă ori scurtă, cum dorea comunistul Pleșu, prin cel de-al doilea neadevăr, a-şi induce în eroare cititorii. Pentru că tezei de doctorat de la Northwestern University din 1960 (Welbon, Mircea Eiade-Image of Man: An Anthropogeny by a Historian of Religions), i-au urmat cartea americanului Altizer din 1963 (singura amintită de Pleșu), urmată şi ea de teza de doctorat despre Le Thème du Temps dans l’oeuvre de Mircea Eliade prezentată la Université catholique de Louvain în1965. Un an mai târziu apărea în Italia la Università di Bari o altă teză dedicată operei lui Mircea Eliade. In America s-a publicat în 1968 exegeza lui Schreiber, The value of History and of Iesus Christ în the works of Mircea Eliade, iar în 1969 J.K. Kitagawa și Charles Long publicau lucrarea de 460 de pagini  Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade  (netradusă în românește) în care Eliade era omagiat de personalităţi de primă mărime: G. Tucci, P.Ricoeur, G.Dumezil, W. Mueller, E.Benz, U. Bianchi, E.Junger, G. Spaltmann, de doi dintre cei mai prețuiți universitari spanioli de origine română, Vintilă Horia (scriitor de limbă franceză laureat al Premiului Goncourt) si George Uscătescu, precum şi de eseiștii parizieni Emil Cioran şi Virgil Ierunca, etc. 

Volumul omagial Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade  (de care auto-intitulatul “filosof al religiilor”(6) s-a făcut că n-a aflat nici după zece ani, când a introdus articolul despre Eliade în Limba păsărilor , cum s-a tot făcut că “nu-l ştie” Valter Roman în calitatea lui de director al Editurii Politice, trecându-i „ștafeta” și directorului Editurii Humanitas care nici el n-a vrut să-l scoată, existând pericolul de a se face comparația dintre volumul omagial închinat lui Eliade la șaizeci de ani și cele două volume pe care Liiceanu i le-a scos Pleșu în 2009, omagieri alcătuite de salariații săi la împlinirea vârtei de 60 de ani), a fost urmat în SUA de două teze de doctorat despre Mircea Eliade în 1970, trei în 1971, două în 1972 şi una în Canada la Toronto în 1973. Între 1973 şi 1975 în Japonia s-au tradus şi tipărit 13 volume de Opere Complete (Istoria religiilor și filozofia culturii) ale marelui istoric al religiilor, desigur însoţite de felurite exegeze ale gândirii savantului. Scriind o mică prefață la unul din volume, Eliade observase pe 5 iunie 1975 că în bibliografia celor 13 volume „nu este înregistrată nici o traducere în limba română” (M. Eliade, Jurnal, vol. II, 2004, p.202). In 1974 s-au publicat trei doctorate despre Mircea Eliade în Belgia, unul la Otawa în 1975, alte două la Louvain în 1975, iar în 1976 nu a apărut doar “Homo religiosus” in Mircea Eliade a lui Saliba, ci şi un volum de exegeză semnat de profesorul de la Universitatea din Roma, Leo Lugarini, Tema del sacro: R. Otto e Mircea Eliade.  

Aşadar de o “tăcere destul de lungă”, - pe care n-am greşi prea mult s-o numim tăcere “totală” -, nu poate fi vorba decât cu privire la receptarea în Occident a textelor publicate în peste două decenii (din 1971) de comunistul Pleșu pasionat de Eliade (probabil) doar de hatârul lui Constantin Noica. In Jurnalul de la Păltinis (1983) e „imortalizat” chiar și momentul când cronicarul plastic i-a trimis la Chicago profesorului Eliade o scrisoare, spre încântarea filozofului de la Păltiniș. 

In ce priveşte receptarea operei lui Mircea Eliade, numai în perioada celor 14 ani  (între 1963 si 1976) avuţi în vedere de așa-zisul „dizident” Andrei Pleșu (care pe 23 august 1989 se întreținea la Tescani cu Virgil Măgureanu, șeful SRI din 1990, și cu Ion Iliescu, presedintele României după 1990 care i-a povestit întâmplarea senatorului Eugen Mihăescu la vremea când îi fusese consilier,  episod memorat de Tudor Octavian și el aflat la Tescani în acea zi), despre gândirea marelui istoric al religiilor s-au redactat vreo 20 de lucrări de doctorat în SUA, Canada şi Europa occidentală, fără a mai pune la socoteală sutele de studii în care i-au fost analizate ideile novatoare, apărute prin reviste sau în multele volume colective tipărite pe la diferite universităţi occidentale (a se vedea selecția bibilografică de scrieri despre Eliade în vol. Mircea Eliade, Editions de l’Herne, Paris, 1978, pp. 405-409). Asta desigur fără a considera (precum „marxistul” Pleșu) că anul 1976 ar fi produs vreo schimbare în ritmul de apariţie a exegezelor în marginea operei academicianului Eliade. 

Citarea culegerii de “studii omagiale publicată de etnograful H.P.Duerr”, - unde există şi un dubios articol al lui Ioan Petru Culianu care în 1985 trimitea Securității informații despre Eliade (7) -, considerată un fel de culme atinsă în 1984, chiar un adevărat Everest al aprecierii de care s-ar fi bucurat Mircea Eliade, aduce o notă înveselitoare în vechiul articol redifuzat după zece ani (prin Limba păsărilor), notă ce poate deveni încă și mai amuzantă dacă-i adăugăm mărturia „stângistului” H. P. Duerr care se declara în 2009 mai marxist ca niciodată: „Eigentlich habe ich heutzutage eine wesentlich positivere Einstellung dem Marxismus gegenüber als damals”, mărturie desprinsă dintr-un interviu în care precizase pe jumătate în glumă pe jumătate serios că s-a născut în 1943 la Mannheim, „der Stadt der »Juden und Bolschewisten«”.

Cum bine se ştie, dar se ocultează în mod răuvoitor (de ex., pe cărțile Editurii Humanitas), Eliade a fost membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece universităţi. Generaţii întregi au învăţat carte după scrierile lui. Marele istoric ale religiilor a fost permanent onorat de lumea academică occidentală pentru calitatea activității sale ştiinţifice (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VIII, nr. 11 (84), noiembrie 2014, p.12 si p.22 , URL https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ).“Acumularea [mereu] galopantă” a preţuirii sale ca filozof al religiilor a culminat cu premierea în1988 a celor 16 volume  la care a fost redactor şef: Mircea Eliade, The Encyclopedia of Religions (Macmillan 8 volume duble, 1987).  Prin nenumăratele onoruri care i s-au conferit, Eliade a fost răsplătit de confraţii din lumea universităților vestice de-a lungul întregii sale vieţi pentru profunzimea gândirii şi pentru reala îmbogăţire a patrimoniului de valori culturale a omenirii.

Mircea Eliade nu este un produs al unor maşinaţii politice puse în funcţiune din timp. El n-a fost un pseudo-geniu „consacrat de popor”. Eliade n-a ajuns la premii si onoruri pe criterii extra-culturale, într-o atmosferă de teroare polițienească exercitată constant în România ciuntită şi batjocorită prin inventarea limbii moldoveneşti, aşa cum s-a întâmplat cu utecistul Andrei Pleșu, împins în faţă din cea mai fragedă juneţe, prin publicarea primelor sale conspecte de istoria artei, la vremea când Ion Frunzetti (1918-1985) avea 53 de ani şi putea scrie cu mult mai mult folos pentru cultura românească, fiind din adevărata elită.

Doar Andrei Pleșu, după decenii de intensă mediatizare locală (de la tipărirea în 1971 a unor notiţe însoțitoare reproducerilor din albumul Corot unde a făcut „antologia şi traducerea textelor, selecţia imaginilor şi cronologia”, „exportată” în 1973 prin tipărire în engleză), continuă să fie un scriitor notoriu, dar din păcate cu o notorietate slab susţinută de cărțile apărute, fie din timpul trecătoarei pasiuni pentru marele istoric al religiilor Mircea Eliade (debutând cu textul Mircea Eliade și hermeneutica artelor, din „Secolul XX” 1978, nr. 2-3 (205-206), pp. 59-54, inclus și în volumul Ochiul și lucrurile, 1986) fie de când se pasionase pentru angelologie. Radu Portocală (fostul director al Institutului Cultural Român din Paris) făcuse observaţia de bun simţ că „numărul premiilor și al  titlurilor de doctor honoris cauza acumulate de Andrei Pleşu e sensibil mai mare decât acela al cărților publicate” (v. Radu Portocală, Prieteniile păguboase ale ICR, 10 dec. 2007).  

Alexandru Dragomir îi spusese tânărului Fabian Anton că există oameni care nu sînt faimoşi de pomană, cum a fost Noica, de pildă (vezi interviul des-cenzurat și adnotat de Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir: «Eu mă simt acasă numai în filozofie» URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-adnotat3-Interviu-AlxDragomir.htm ). Fostul „cronicar plastic” (apud. Noica) a reuşit performanţa de a deveni notoriu rămânând un scriitor ca mulţi alţii, autor de scrieri lăudate prin relaţii clientelare și pe linie de serviciu (vezi masivele omagii scoase în 2009 de doi dintre salariații săi de la proaspătul Institut de „sub cupola Academiei”). Diferit de alţi jurnaliști și comentari politici doar prin cele două ministeriate, Andrei Pleșu nu s-a preocupat să-i lămurească pe vestici cum este cu limba şi cu etnia “moldovenească” nici ca ministru al culturii, nici ca ministru de externe, ocupat cum era să le spună că România e “ţara lui Dracula” (8).

E drept însă că ambele posturi în guvern au coincis cu vreo zece distincţii academice, recolta mai bogată fiind la cel de-al doilea portofoliu ministerial, deşi între timp i-a scăzut interesul (atât de darnic răsplătit în 1994 prin Premiul Hanah Arendt) pentru acei îngeri cu care cochetase la Facultatea de Filozofie după „răzmerița sinucigașă din decembrie 1989” (apud. M. Ciobanu, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab. Poezii incifrate de Mircea [Sandu] Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului Marian Popa, URL https://isabelavs2.wordpress.com/?s=Ciobanu ). Pentru fostul ministru Pleșu s-a înființat în 2008 la Academie  și un Institut cu cinci angajați (9), Institutul de Istoria Religiilor (H.G. nr. 32/09-01-2008), fără să fi  fost nevoie să scrie vreun volum serios de istoria religiilor. Fiindcă nici publicarea acelui plăpând curs  Despre îngeri  (2003) și nici tipărirea colecţiilor de articole (în stilul textului de „export” despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade) nu au prea mult de-a face cu istoria religiilor. Sigur, asta este părerea noastră. Dar ea este indirect confirmată de directorul Pleșu care s-a gândit la “religie şi modernitate”, cadru în care ar intra și producția sa eseistică. Oricum, înființarea institutului finanțat de la bugetul de stat a făcut posibilă alinierea „îngerilor” lui Pleșu (printre puținele cărți recomandate masteranzilor) în rând cu două lucrări reprezentând momente cruciale ale cercetărilor din istoria religiilor, Sacrul și Profanul  al lui Mircea Eliade (volum din 1956 tradus în 2012 în catalană, vezi https://www.youtube.com/watch?v=q6EWnyRCsaU )  și Sacrul  publicat în 1917 de Rudolf Otto.

Spre a sublinia provincialismul lui Mircea Eliade (desigur nu în accepțiunea în care Eliade vorbea de „provincialismul” culturii europene), muzeograful de la Tescani se gândise prin 1984 să fie original. Să nu repete ce-au spus alţii mai ştiutori decât el despre românitatea latentă din vasta operă a lui Eliade, format la o excelentă universitate românească (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Mircea Eliade, în rev. „Convorbiri literare”, Iași, febr. 2001, p.39 și martie 2001, p.31) în efervescenţa culturală a unei ţări libere şi respectate la Societatea Naţiunilor datorită miniştrilor care o reprezentau.  Pe urmele unui perfect necunoscut, comunistul  de atunci a ţinut să evidenţieze la Eliade o aşa-zisă “componentă sud-est europeană”, fără a-şi bate capul să argumenteze ideea. In locul oricărei demonstraţii, cronicarul plastic a invocat un obscur profesor de istoria religiilor de la Universitatea din Ierusalim (un israelit bulgar, sârb, ucrainian sau rus după numele de rezonanţă slavă) care scrisese despre existenţa unor “elemente de spiritualitate răsăriteană identificabile în structurile adânci” ale personalităţii lui Eliade, respectiv “romanitate, adausuri slave, balcanism, francofilie, intruziuni austriece şi germane” (Axa lumii şi “spiritul locului”. Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, în vol. Limba păsărilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.94). Din 1994 încoace, n-a fost nici o problemă ca în mass-media (și în cele două volume omagiale alcătuite în 2009 de salariații săi Mihai Neamțu și Bogdan Tătaru-Cazaban) adunarea câtorva prefețe si articole într-un volum intitulat în mod ridicol Limba păsărilor să fie prezentată ca una dintre importantele scrieri din domeniul istoriei religiilor ale „filozofului religiilor” Pleșu (10). Așa cum bine a observat laureatul premiului Goncourt, „mijloacele moderne de dezinformare sînt creatoare de false mitologii si de fantomatice valori” (Vintilă Horia). Sau, încă și mai potrivită cu epoca multiplelor premieri în țară a volumelor sale dinainte de 1989 este spusa lui George Călinescu după care „poporul poate consacra pe oricine”, așa cum l-a consacrat pe poetul A. Toma. 

În Limba păsărilor, model perfect de lăutărism ca “un fel de deschidere superficială spre orice subiect” (apud. A. Pleșu; în volum gasindu-se niște scrisori despre Noica, prefața din 1981 la Francesco Guardini alături de introducerea la Sensul creației de Berdiaev, etc. ), articolul despre Eliade ar fi, cum sugerează titlul, axat pe “spaţiul de obârşie” ca particular îmbinat cu universalul. Cu toate acestea, Pleșu nu a scris în 1984 despre universal si particular în gândirea lui Eliade, cum induce în eroare titlul: Axa lumii şi “spiritul locului”. Muzeograful nu a scris nici despre arhaicitatea ridicată la rangul de universalitate pe care o evidenţiase la Mircea Eliade indianistul Sergiu Al-George (vezi vol. Arhaic şi universal, 1981), unicul discipol al lui Eliade recunoscut peste hotare, după ce a scăpat cu viață din regimul de exterminare după gratii, unde a stat peste cinci ani pentru „vina” de a fi citit în 1957 Noaptea de Sânziene (vezi Mircea Eliade, Jurnal, vol. II, pp. 130-131). Ilustrând într-o notă de subsol a prefeței despre Berdiaev un lăutărism cam afon, Andrei Pleșu a abandonat  “modul jovial de înţelegere” (George Pruteanu, Un Sancho Panza în Est), doar la gluma lui Petre Țuțea (11) că ruşii “nu au ce căuta în Europa” - evident referitoare la intrarea în Europa a sovieticilor prin alipirea Basarabiei şi Bucovinei de nord (însoţită de masacrarea şi întemniţarea românilor pentru deznaționalizarea cât mai rapidă a provinciilor românești acaparate). Punând pe tapet valorile culturii ruse, „jovialul” ministru s-a făcut că nu înţelege în 1990 gluma lui Ţuţea după care Dostoievski “e neamţ”. El consemnează cu năduf că Petre Ţuţea “torpilează evidenţele printr-un delirant abuz de autoritate”(Limba păsărilor, 1994, nota de la p.147). Probabil n-a făcut prea mult haz nici de spusa lui Țuțea (referitoare la noii guvernanți) care „n-ar călca a miniștrii”.

 Lăutărism dovedește chiar subtitlul articolului despre Eliade (din culegerea Limba Păsărilor), întrucât el indică în realitate preocuparea autorului pentru  “universalitate şi  universalitate-bis  la Eliade”. Prima universalitate este privită ca “axă a lumii”. A doua, numită impropriu provincialism ca “spirit al locului”, este un soi de universalitate de arie mai restrânsă, sud-est europeană. Veştejind “starea de roză ebrietate a patriotismului local”, calul său de bătaie în toate împrejurările când vine vorba de  valorile majore ale culturii româneşti (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu. Inocularea rușinii de a fi român, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul V, 1/2011, p. 17, URL http://www.romanianstudies.org/content/2011/02/isabela-vasiliu-scraba-cioran-prin-lautarismul-lui-plesu-despre-inocularea-rusinii-de-a-fi-roman/  ), cronicarul plastic a redactat textul despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, cu gândul la acea „universalitate” atribuită „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX” de către un obscur universitar (simile simili cognoscitur). 

Si totuşi,  nicio urmă de „patriotism local” nu transapare în pasajul despre „universalismul autentic (Dante, Shakespeare, Cervantes, etc.)” care întotdeauna pornește de la un „specific național, adâncit și transfigurat prin creația geniului într-o valoare universal-umană” (M. Eliade, Probleme de cultură românească). La fel, Constantin Noica nu era cuprins de “ebrietatea patriotismului local” când aducea argumente despre universalismul şi românitatea lui Mircea Eliade, ori când a atins respectivul subiect în interviul din 1981 (vezi Constantin Noica în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, 1998, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade, URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm ). Atunci Constantin Noica a vorbit de căutarea de sine a lui Eliade, căutare “mai adâncă decât îl îndemna veacul”. In tot ce-a scris, Mircea Eliade  s-a căutat pe sine,  urmărindu-se “până la izvoarele sale, româneşti ca şi străine” (apud. Noica), sfârşind prin a preface (în felul său propriu) iraţionalismul aparent (al vieţii) în existenţă cu sens. Chiar dacă multora,  - orbiţi de mass-media -, opinia lui Constantin Noica nu le este pe plac, credem că ea are mai multă greutate si îndreptăţire decât părerile confuze (despre universal și universal-bis) avansate de un fals discipol al lui Noica(12), dublat de un fals “filosof al religiilor”.

-----

Note și considerații marginale:

1. Este vorba de „exportul” volumului Mircea Eliade e l’Italia (1987) îngrijit de Marin Mincu. „Exportul” de cărți plătite din bugetul României reprezintă un simulacru de „validare pe piața occidentală”, validare în care probabil a sperat și unul dintre naivii coordonatori ai omagiilor lui Pleșu din 2008 traduse în franceză, engleză și germană. O lumină în tenebroasa afacere a „exportului” tezei de doctorat a lui Pleșu Pitoresc și melancolie a adus cu sine scrisoarea de demisie de la conducerea ICR-Paris a lui Radu Portocală din1 dec. 2006: „In 2006,  ICR-București a decis să publice teza în Franța, de această ‘realizare’ ocupându-se personal d-l Mircea Mihăieș. Dosarul a ajuns, firește, la ICR Paris în primăvara lui 2006...Am început prin a înmâna acest dosar directorilor a două mari edituri pariziene(Grasset și Fatard) care, după câteva săptămâni, și-au manifestat dezinteresul total.. Cartea a apărut pe 24 septembrie 2007, dar, câteva zile mai târziu, Editura Somogy [care o scosese] o anunță ca epuizată. Succes  fulgerător? Nici vorbă! Un editor demn de acest nume nu lasă să se epuizeze un titlu atât de repede, ci îl retipărește până când satisface cererea pieții. Singura explicație posibilă  e că ICR a cumpărat cele câteva sute de exemplare publicate (fiecare costând 30 de euro, ceea ce e enorm pentru o luicrare de 190 de pagini!) și le-a pus la hibernat în vreun depozit. Tot așa făcea și Ministerul Afacerilor Externe înainte de 1989 cu operele lui Ceaușescu, editate pe bani grei în toate limbile pământului” (Radu Portocală, în rev. „Origini”, nr. 9-10/2008, p.46).

2.vezi G. Pruteanu, Un Sancho Panza în Est, în rev. “România literară”, nr.8/ 1995, recenzie la culegerea Limba Păsărilor (1994).   După un an de frecventare a mediilor occidentale în calitate de ataşat cultural la Londra şi la Lisabona, Mircea Eliade observase că unii scriitori au tendinţa de a-şi însuşi “filozofia la modă a timpului în care trăiesc, chiar în aspectele ei cele mai sterile şi mai vulgare” (Mircea Eliade, Jurnal, 29 mai 1941). Sosul „raționalist” al materialismului dialectic,  „filozofie la modă” în comunism, scaldă articolele oarecum grupate după tema intervalului eticii comuniste si publicate în 1988 cu titlul „împrumutat” de la o carte a lui Adorno. In volumul Despre îngeri reapare articolul (cuprins prima dată în Limba Păsărilor) răsplătit în 1994 cu Premiul Hanah Arendt de un milion de mărci germane  (a se vedea și art. Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri și vampiri, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2011, p. 16, http://www.scribd.com/doc/167071931/Isabela-Vasiliu-Scraba-Plesu-vampiri ). Intr-o discuție despre Pleșu cineva scrisese că „nu vede nici gândirea viguroasă, nici scrisul excelent. E pedat. Dar gol” (Rux). Si în revista „Contemporanul”, nr. 12/2012 am putut citi că  „...există persoane care nu cad pe spate la culegerile de articole devenite cărți multipremiate ale lui Andrei Pleșu” .

3. „Editurile nu publică nimic din opera lui științifică...Publicarea  (...) lui Eliade a fost mult întârziată de (...) oameni cu răspundere în trecut și azi (...): Miron Constantinescu, Ștefan Voicu, Valter Roman. Aceștia se manifestau vehement ori de câte ori cineva susținea o asemenea propunere. Lucrurile s-au tot tergiversat. În Polonia sînt traduse unele din lucrările sale de istorie a religiilor, în Ungaria, la fel, și în Cehoslovacia, nemaivorbind de traducerea lor în celelalte țări nesocialiste”(10 mai 1978, din vol. Noica în arhiva Securității, București, Editura Muzeului național al literaturii române, 2009, p. 322). În volumul Eliade în arhiva Securității (București, Ed. Mica Valahie, 2008), la data de 1 iulie 1971 se detaliau traducerile înainte menționate: „în Polonia i-au apărut 4-5 cărți, în Jugoslavia la fel, chiar și ungurii i-au tradus o carte, însă în România nu i-a apărut încă nimic din punct de vedere teoretic (...) Eliade crede că există o ostilitate față de el în țară” (pp. 95-96)

4. De la o refugiată în Canada, Mircea Eliade află adevărul gol goluț și despre cenzurarea oficială a numelui său în mediul universitar. Când a propus să scrie un doctorat despre Eliade, o studentă a asistat la panica bruscă a profesorului ei care, după ce a aruncat paltonul pe telefon (obiect indeobște „microfonizat” de Securitate) i-a spus terifiat: „Dumneata o să mă omori pe mine. Vrei să ne dea afară pe amândoi, ce vrei? Ești inconștientă !” (Mircea Eliade, Jurnal, vol. II., București, 2004, p. 308). Din această notație de jurnal, ca și din alte insemnări pe aceeași temă, se vede că Mircea Eliade era perfect la curent cu duplicitatea celor care interziceau citarea operelor lui Eliade în bibliografii, discutarea gândirii sale prin universități, și care amânau cât puteau publicarea operelor sale științifice în condițiile în care nu mai pridideau cu trimiterea de invitații să revină în țară (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din ţară şi visul premonitoriu al lui Eliade, în “Revista Romana”, Iași, Anul XV, 1 (55), martie 2009, p.16-17, URL https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade ). De aceea Mircea Eliade n-a ezitat să-i dea biografului său 3000 de franci francezi (v. Jurnalul) ca acesta să poată plăti tipărirea în 1980 a volumului Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice. După căderea comunismului, Mircea Handoca a completat acest prim volum din 1980, ajungând la „bibliografia monumentală” de mai târziu (apud. Marian Popa, Istoria literaturii române, 2001, vol. II, p.847).

5. Micşorarea realei aprecieri de care s-a bucurat Mircea Eliade în lumea academică occidentală (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si detractorii lui, in rev. „Acolada”, Satu Mare, Nr. 4(77), aprilie 2014, p.15, sau  http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx ) a fost realizată prin 1984 de Andrei Pleșu prin minciuni. Marin Niţescu observase că în comunism, minciuna este “deliberată, calculată, verificată şi tipizată, ca o necesitate interioară, ca un instrument indispensabil în dialectica puterii” (M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.353). Tactica micşorării importanţei culturale a „celui mai renumit și mai apreciat istoric al religiilor din secolul XX” se poate observa în toate prezentările lui Eliade făcute de Editura Humanitas. Aici sînt fără greş omise toate distincţiile academice primite de marele filosof al religiilor, iar mai nou tinerilor cumpărărori ai cărţilor lui Eliade nici nu li se mai arată cine a fost autorul. Pe volumele publicate în anul înființării micului Institut de Istoria Religiilor (H.G. nr. 32/09-01-2008) directorul editurii Humanitas, în lipsa oricărei prezentări biografice, îi trece lui Eliade două liste. Una cu  “opera ştiinţifică şi filosofică”, alta cu “opera literară”,  fără minima precizare că în ambele liste e vorba de o selectie de titluri (v. M.Eliade, Intoarcerea din rai, 2008; M.E., India. Biblioteca maharajahului. Santier, 2008). În schimb, la bio-bibliografia lui Andrei Pleșu, autor al câtorva antologii (neieșite din rând) de critică de artă și de eseistică, aceeași editură trece negreșit  întreaga recoltă de onoruri şi premii obţinute pe criterii politice, fie ca ministru al culturii, fie ca ministru de externe, fie ca rector la Colegiul Noua Europă (care o are drept directoare pe fata lui Leonte Răutu).

6. Din pagina a doua a culegerii de texte întitulată Despre îngeri  (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003), se observă prezentarea eseistului Andrei Pleșu ca “filosof al religiilor”, probabil pentru că din 1990 a ţinut (ca ministru al culturii) cursuri despre îngeri la Facultatea de Filozofie din București, prelegeri a căror inregistrare se regăsește (partial) în volum, la care prin mass-media se adăugă antologia cu titlul Limba păsărilor. Ambele argumente sînt, asemenea culegerilor Despre îngeri si Limba păsărilor, cam subțirele. Fapt ce a reprezentat un avantaj doar în cazul abundentelor traduceri în maghiară, care să lase impresia unui interes depășind granițele țării (vezi  si „Afacerea Pitoresc și melancolie”, aventura din 2006 a editării în Franța a tezei sale de doctorat publicată în țară în 1980, volum care n-a interesat editurile Grasset și Fayard, în art. Radu Bărbulescu, I.C.R.: „Matrapazlâcuri” (de zeci!) de milioane, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, vol. XIV, No. 9-10 (135-136) September-Octomber 2008, pp.46).  I. Aranyosi observase “absenţa oricărei activităţi publicistice recunoscut academice la nivel internaţional al câtorva intelectuali superstar din România numiţi filozofi fără a avea o operă filozofică de calitate minim acceptabilă” (I.A). Era exact ce remarcasem la rândul meu atunci când am scris în revista “Acolada” nr.3/2011 despre inexistenţa mult trâmbiţatei şcolii “de la Păltiniş” care n-a dat în domeniul filozofiei româneşti nimic dincolo de opera filozofului C. Noica, pe seama căreia auto-declarații discipoli au vrut să apară mai valoroşi decât îi înfăţişau textele lor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi  plagierea de tip “inadequate paraphrase” la Patapievici, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.7-8/2012, p. 19, URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm )

7.  Pe 19 ian 1983 Culianu scria că Hans Peter Duerr i-a dat „chef și prilej” să polemizeze cu „autorii de zvonuri ciudate privind existența lui Eliade” (Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, București, 1998, p. 157). Asistentul de română de la Groningen i-a ascuns lui Eliade textul polemic (M. Eliade und die blinde Schildkroete, pp. 216-243) din culegerea de studii îngrijită de Durr (Die Mitte der Welt, 1984 ). Aceasta se vede din scrisoarea trimisă lui Eliade pe 18 sept. 1984 (Dialoguri întrerupte, Iași, 2004, p. 256). Se pare că din primăvara lui 1984 doctorandul în istoria religiilor fusese criticat de Virgil Ierunca atât pentru atacurile (sub pretext că l-ar „apăra”, vezi Doamne, în textul M.Eliade și broasca țestoasă... (vezi Culianu către prof. M. Eliade, 4 aprilie 1984: „De la Paris îmi sosesc zvonuri, legate de Die Mitte der Welt, că iarăși am făcut o stângăcie și nepotrivită încercare să vă ...„apăr”, Dialoguri întrerupte, p. 252), cât și din cauza apariției revistei cuprinzând textul scris de Culianu împotriva poetului Horia Stamatu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudăţenii cripto-comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, sept. 2012, p. 19, on-line http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Centenar10Horia%20Stamatu.htm ) text care l-a făcut pe Virgil Ierunca să-i scrie lui Culianu că îl consideră om al Securității (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Mircea Eliade şi gonflarea lui I. P. Culianu prin felurite tertipuri, în rev „Tribuna”, Cluj-Napoca, oct. si nov. 2013, sau http://www.scribd.com/doc/179318328/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mic%C8%99orarea-lui-Eliade-%C8%99i-gonflarea-lui-Culianu-prin-felurite-tertipuri , precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu , în rev. „Cetatea Culturală”, Cluj-Napoca, sept. 2013, sau http://www.scribd.com/doc/172864407/Isabela-Vasiliu-Scraba-ERA-MINCIUNILOR-LEGATE-DE-CARIERA-LUI-I-P-CULIANU-%C5%9EI-O-NOU%C4%82-IPOTEZ%C4%82-A-LUI-EZIO-ALBRILE-PRIVITOARE-LA-ASASINATUL-POLITIC-DE-L). Presupunerea lui Virgil Ierunca a fost confirmată odată cu publicarea unei note informative despre profesorul Mircea Eliade scrisă în 1985 de Culianu (vezi vol.  Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, p.230-233). 

8. vezi Andrei Pleșu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.160;  şi Isabela Vasiliu-Scraba, Inspiraţia angelică a d-lui Pleșu, în vol. Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004, pp.100-104 care se poate citi on-line la http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-AlxDragomir-propedeutica ., precum și URL http://www.scribd.com/doc/167071931/Isabela-Vasiliu-Scraba-Plesu-vampiri

9. Supărat (ca și directorul său Pleșu) pe orele de religie din școli, salariatul Mirel Bănică, pe când era bursier în Elveţia, visa să scrie despre “fasciştii” Eugen Ionescu, Mircea Eliade și Cioran, regretând că i-a luat-o Alexandra Laignel-Lavastine înainte. Theodor Cazaban observa la Paris escalada în confuzie pornită de la cuvântul “legionar”, însemnând fascist, “fascist” însemnând nazist, iar “nazist” însemnând ce-i mai rău pe lume: “In acest amalgam, în această escaladă de confuzie se poate practica orice fel de manipulare”, concluziona autorul romanului Parage.  Angajat de Andrei Pleșu după ce tânărul (interesat de „Ortodoxia în modernitate”) a beneficiat de burse oferite de Anca (/Răutu) Oroveanu, directoare a Colegiului Noua Europă (recunoscut de Ministerul învățământului în 1999 când Pleșu era ministru de externe), Mirel Bănică o admira pe autoarea volumului despre “uitarea fascismului”  într-o emisiune a lui Patapievici (TV Cultural, 13 martie 2009).  Leonte Răutu (tatăl directoarei de la NEC) fusese „instanța” căreia Victor Felea i-a adresat în 17 oct. 1964 un memoriu ca să-i fie publicată o carte. Curios este că și la două decenii de când a trecut „moda” ateismului obligatoriu din vremea martirizării Părintelui Arsenie Boca, specialistul Bănică s-a apropiat de fenomenul pelerinajelor religioase asemeni unui autentic absolvent al Academiei „Ștefan Gheorghiu” condusă în comunism de Leonte Răutu (vezi in volumul despre pelerinaje capitolul despre pelerinajul la M-rea Prislop, precum și art. Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns, URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ) . Cartea despre fenomenul pelerinajelor religioase  a „specialistului în ortodoxie” a urmat volumului despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe din România interbelică având la bază chiar doctoratul din 2004 stipendiat de New Europe College al cărui rector Pleșu este aceași persoană cu directorul Institutului de Istoria Religiilor.

10. In fişa din Who’s who (Pegasus Press, Bucureşti, 2002, p. 518), Andrei Pleșu se trece “istoric şi profesor universitar”, cu doctoratul în istoria artei luat în 1980, ajuns la gradul de lector universitar în 1982, la Secţia de Istoria şi Teoria Artei a Facultăţii de Arte Plastice (absolvită în 1971), de unde a fost îndepărtat după episodul Meditației Transcendentale, fără a cădea din grațiile oficialilor comuniști, cum reiese din susținuta sa mediatizare precum și după anii deplasărilor în străinătate ca bursier Humboldt. Muzeograful Pleșu a beneficiat de un nivel al salarizării depășind de departe leafa oricărui alt muzeograf de pe lista de plată a salariilor, cum îmi spusese muzeograful Pan Izverna. La Tescani, unde a fost muzeograf până pe 28 decembrie 1989, el era „păzit” de un soldat care nu mai știa ce bunătăți să-i mai gătească (vezi Scrisoarea sculptorului Bata Marinov din 8 febr. 2012 http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/marea-pacaleala-scrisoarea-lui-bata-marianov-catre-sorin-iliesiu/ ). Apoi Ion Iliescu îl face ministru. Tot după 1990 devine si director al Institulului de Istoria artei. În anul universitar 1991-1992 apare brusc, din lector la Arte Plastice, profesor universitar la Facultatea de Filozofie. Dintr-o regretabilă scăpare, fișa din Who’s who „omite” profesoratul despre îngeri din  1990-1991 și momentul când, fără să fie absolvent de filozofie şi fără a avea doctoratul în domeniul filozofiei, pe 15 oct. 1990, a făcut pe conducătorul de doctorate în istoria filozofiei spre a putea începe să-i conducă teza de doctorat a lui Radu Bercea. În mod curios, la prezentarea autorului trecută pe volumul Limba Păsărilor (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994) nu este specificat nici cursul despre îngeri din 1990-1991, si nici (precum in fişa din Who’s who ) că a fost „profesor la Facultatea de Filozofie din anul 1991”. Pe volumul scos de Humanitas în 1994 (anul premiului Hanah Arend) este trecut că  ar fi fost “profesor din 1992”. Care să fie cauza atâtor nepotriviri și inconsecvențe?

11. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Petre Ţuţea: “orice mare inteligenţă basculează între religie şi filosofie”care se poate citi în engl. on-line http://www.scribd.com/doc/171890628/Isabela-Vasiliu-Scraba-NaeTuteaEngl .

12. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica, în rev. Acolada, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 - 17 ; sau http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22 sau http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera scolii de la Paltinis ironizata de Noica.htm. 

 

Cuvinte cheie: Mircea Eliade, filozofia religiilor, Noica, duplicitatea comuniștilor, culegeri de texte, muzeograful de la Tescani. 

 

Referințe bibliografice

-          Scrisoarea sculptorului Bata Marinov din 8 febr. 2012 http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/marea-pacaleala-scrisoarea-lui-bata-marianov-catre-sorin-iliesiu/.

-          Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004.

-          Andrei Pleșu, Axa lumii şi “spiritul locului”. Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, în culegerea de texte scrise între 1981 și 1994 intitulată Limba păsărilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994.

-          -Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeWikipedii5.htm .

-          Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade, URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm .

-          Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri și vampiri, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2011, p. 16, http://www.scribd.com/doc/167071931/Isabela-Vasiliu-Scraba-Plesu-vampiri .

-          Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, în rev. „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22, sau http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de%20la%20Paltinis%20ironizata%20de%20Noica.htm .

-          Isabela Vasiliu-Scraba, Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, în rev. „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23, sau http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/ .

-          Radu Bărbulescu, I.C.R.: „Matrapazlâcuri” (de zeci!) de milioane, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, vol. XIV, No. 9-10 (135-136) September-Octomber 2008, pp.42-48.

-          Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi  plagierea de tip “inadequate paraphrase” la Patapievici, în rev. „Acolada”,    Satu Mare, nr.7-8/2012, p. 19, URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm )

-          Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir: «Eu mă simt acasă numai în filozofie» URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-adnotat3-Interviu-AlxDragomir.htm .

-          Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004, care se poate citi on-line la http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-AlxDragomir-propedeutica .

-          J.K. Kitagawa, Charles Long, Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade, 1969.

-          Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din ţară şi visul premonitoriu al lui Eliade, în “Revista Romana”, Iași, Anul XV, 1 (55), martie 2009, p.16-17, https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade .

-          Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Mircea Eliade, în rev. „Convorbiri literare”, Iași, febr. 2001, p.39 și martie 2001, p.31, cuprins în volumul bilingv român-englez care se găsește în mari biblioteci americane și europene, Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu si Vasile Băncilă, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, în engleză URL http://isabelavs.go.ro/Discip/CAP10.html .

-          Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie, sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .

-          Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu , în rev. „Cetatea Culturală”, Cluj-Napoca, sept. 2013, sau http://www.scribd.com/doc/172864407/Isabela-Vasiliu-Scraba-ERA-MINCIUNILOR-LEGATE-DE-CARIERA-LUI-I-P-CULIANU-%C5%9EI-O-NOU%C4%82-IPOTEZ%C4%82-A-LUI-EZIO-ALBRILE-PRIVITOARE-LA-ASASINATUL-POLITIC-DE-L

-          Isabela Vasiliu-Scraba, Petre Ţuţea: “orice mare inteligenţă basculează între religie şi filosofie”, URL https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ , textul se poate citi în engleză on-line http://www.scribd.com/doc/171890628/Isabela-Vasiliu-Scraba-NaeTuteaEngl .

-          Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab. Poezii incifrate de Mircea [Sandu] Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului Marian Popa, URL https://isabelavs2.wordpress.com/?s=Ciobanu .

-          Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si detractorii lui, in rev. „Acolada”, Satu Mare, Nr. 4(77), aprilie 2014, p.15, sau  http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx .

-          Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu. Inocularea rușinii de a fi român, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul V, 1/2011, p. 17, URL http://www.romanianstudies.org/content/2011/02/isabela-vasiliu-scraba-cioran-prin-lautarismul-lui-plesu-despre-inocularea-rusinii-de-a-fi-roman/.

-          Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu, URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/

 

Autor: Isabela Vasiliu-Scraba (48067 car., 18 febr. 2015)

Sursa: www.isabelavs2.wordpress.com .