IsabelaVS-adnotat3-Interviu-AlxDragomir/4 mai 2014/147085 car/22620cuv.

 

 

Interviu ALEXANDRU  DRAGOMIR :

«Eu mă simt acasă numai în filozofie»

 

 

(Interviu din 15 iunie 2000 refăcut de Isabela Vasiliu-Scraba conform celor înregistrate pe casetă audio  și însoțit pe alocuri de comentarii, după cenzurarea operată de «Observatorul Cultural», nr. 275/ 2005 ; Sursa : www.isabelavs.go.ro )

 

Alexandru Dragomir: Ce e un interviu? O pendulare intre lipsa, intre golurile de memorie și bucuria ca-ti amintesti…

Fabian Anton:Haideti atunci sa incepem cu amintirile. Noica spunea despre dumneavoastra ca aveti un alt mod, „strength“, de a concepe filozofia și că, în acelasi timp, uneori aveti „obiectii brutale, trădind aproape lipsa organului filozofic“. Sintem în anul 2000, aveti 84 de ani, si, pina acum, ati ramas un retras sau, cum spunea cineva, un „tip accesibil doar initiatilor“. Pentru toate acestea, și pentru multe altele, spuneti-ne, pentru inceput, cine sunteti dumneavoastra, domnule Dragomir?

A.D.: Cine sint? Un nimeni! Nu am notorietate fiindca n-am calitati social-vizibile. Si, îndeosebi, fiindcă n-am urmărit asta niciodată (sau îmi fac iluzia că pentru  asta, și că, dacă as fi făcut-o, cine stie ce ar fi iesit). Dar, cum nici n-am scris nimic, sunt de fiecare data foarte mirat cind mi se spune ca sunt stiut sau cunoscut sau pomenit ici-colo. Nu se inghesuie lumea, dar… în fine.

Sigur ca asta mi se trage din pricina prietenilor pe care i-am avut, indeosebi Dinu Noica și Mircea Vulcanescu și mulți alții.

Cu Cioran n-am fost prieten, în intelesul că, desi nu era o diferenta mare de virsta intre noi, diferenta se marise destul de mult în epoca tineretii, cind 6–7 ani ajung sa reprezinte o generatie. L-am cunoscut pe Emil Cioran, Luț, cum i se spunea în familie, la o cafenea care era pe Calea Victoriei, „Corso“ se chema. Se intilneau mai toti acolo, iar Cioran venea regulat. Era Cioran, era compozitorul Tudorel Ciortea, Dinu Noica și Mircea Vulcanescu. Si cu Mircea am fost acolo, Mircea Vulcanescu al cărui elev am fost.

 

[Născut în 1916, Alexandru Dragomir a fost student la Filozofie si Litere între 1933-1939. In anul 1933, Asociația „Criterion” organizase cel de-al treilea ciclu de „simposionuri” pe tema tendințelor spirituale ale tinerei generații (ciclu coordonat de profesorul Nae Ionescu), în care au conferențiat Mircea Eliade (Autenticitate), Paul Sterian (Ortodoxia), Petru Comarnescu (Neoclasicismul) și Mircea Vulcănescu (Istorismul prin resemnare, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Doi străluciți discipoli ai lui Heidegger : Al. Dragomir și Octavian Vuia, în rev. „Jurnalul literar”, București, Anul XV, nr. 21-24, nov.-dec., 2004, p.13, sau http://www.scribd.com/doc/188004276/Isabela-Vasiliu-Scraba-Doi-filozofi-prieteni-Alexandru-Dragomir-si-Octavian-Vuia  ). În noiembrie 1933 la Sala Dalles fusese al IV-lea Symposion despre Neo-clasicism în care vorbiseră Dan Botta, Petru Comarnescu, Petru Manoliu, Paul Sterian și Mircea Vulcănescu (vezi afișul în rev. „Manuscriptum”, Anul XXVII, numărul special Mircea Vulcănescu, nr.1-2/1996, p.233). În perioada când Mircea Vulcănescu a publicat (din toamna lui '33 până în primăvara lui '34), revista „Criterion” (de artă, litere și filozofie) a aparut Întoarcerea din rai, romanul lui Mircea Eliade în personajele căruia s-au recunoscut prietenii acestuia de la „Criterion”: „tel personnage réunit en lui Comarnescu et Mircea (Vulcănescu), par exemple, tel autre est un résultat de la fusion des caractères de Polychroniade et de Paul (Sterian), peut-être, et ainsi de suite. Par téléphone, de vive voix, les copains comentent leurs portraits ... Mircea (Vulcănescu), qui s'amuse de tout, trouve qu'on devrait changer le titre du roman: au lieu de „Întoarcerea din rai”, mettre „Întoarcerea de la Corso”. Le roman y correspondrait mieux” (notație din Jurnalul Mărgăritei Ioana Vulcănescu (soția filozofului Mircea Vulcănescu) în Memorii-Jurnal, vol. I, Ed. Vitruviu, București, 2013, p. 245). La cafeneaua „Corso” criterioniștii au discutat pe 15 februarie 1934 până după ora 1 noaptea minunata conferință despre Ion Creangă ținută de M. Vulcănescu la Fundația Carol, impresionați mai ales de observația după care lui Creangă „Eminescu i-a ținut loc de sat” (op. cit., p.250) ].

 

 

 I. „ERAM UN GRUP FOARTE INFLUENTATI  DE MIRCEA VULCANESCU”

 

Alexandru Dragomir : Mircea Vulcanescu era asistent la Universitate, la catedra de sociologie a lui Dimitrie Gusti. Mircea preda acolo Etica. Am fost un grup în anul acela, printre care și Mihai și Mariana Sora – care mi-au fost colegi și prieteni –, care am fost foarte influentati de Mircea Vulcanescu. A fost primul care si-a dat osteneala sa ne invete cum sa facem fișe din lecturile noastre, cum sa facem fise de autor, cum sa conspectam o lucrare. Si, mai ales, ne-a invatat regula ineluctabila : „Filozofie nu se citeste decit cu creionul în mina și hirtia în fata, ca sa-ti iei notite ».

Ei, și acolo, la „Corso“, l-am intilnit pe Cioran… Mai erau citiva acolo, mai putin cunoscuti.

Fabian Anton : Cu care dintre acestia v-ati simtit cel mai apropiat sufleteste?  Cu Noica?  Cu Eliade? Cu Ionescu ? Banuiesc ca l-ati cunoscut și pe Nae Ionescu.

 

{Aici redacția «Observatorului Cultural», nr. 275/2005 cenzurează numele lui Nae Ionescu, înlocuind pe Nae cu «Eugen», probabil sub influenta masivei mediatizari a unei carti mediocre și rauvoitoare  la adresa lui Cioran, Eliade și Eugen Ionesc scrisa de o comunista franceza după 1990. Din continuarea interviului se vede ca în realitate  filozoful A. D. avea prezent în memorie timpul studentiei,  cand  audiase cursurile lui  Nae Ionescu și ale suplinitorului acestuia la catedra de metafizica, dar nu și seminarul tinut de  Mircea Eliade. Alexandru Dragomir isi va aminti de «personalitatea, foarte sugestiva, a lui Nae Ionescu după ce  va povesti ( în continuarea ideii cu intalnirile de la «Corso») de ce a ajuns sa-l cunoasca pe Mircea Eliade la cafeneaua «Corso» și nu la seminariile despre Metafizica lui Aristotel, iar ceva mai incolo de ce crede el ca ar fi scapat de influenta naeionesciana. Ceea ce era foarte departe de adevar. Din jurnalul unei foste colege de facultate (Jeni Acterian)  se poate constata limpede aceasta influenta (p. 434): « Alexandru Dragomir spune : «-Nu ma intereseaza în viata decat un lucru : filozofia, filozofia, filozofia »). Or,  interesul pentru filozofie se regaseste  la toata Scoala trairista fondata de Nae Ionescu: la Vasile Bancila, la ganditorul crestin care a fost Mircea Vulcanescu, la sclipitorul Petre Tutea, la poetul filozof  Horia Stamatu, la romancierul filozof Vintila Horia,  la filozoful religiilor Mircea Eliade, la filozoful sceptic Emil Cioran, la Stelian Mateescu și la Constantin Noica.  (I. V.S.)}

 

A.D. : Nu!!! Stati putin! In timp ce eu eram student la Filozofie noi faceam o asa-numita „para-militarie“, adica, o data pe saptamina, trebuia sa mergem la pregatirea para-militara. Mergeam pe cimp, sub comanda unui ofiter, și faceam și noi instructie, miscari din astea cu stinga-imprejur, drepti, și asa mai departe. Asta faceam noi exact în timpul în care Mircea Eliade tinea un seminar la catedra lui Nae Ionescu. Era un seminar despre „Metafizica lui Aristotel“ la care Mihai Sora și Mariana mergeau. Asta fiindca Mihai n-avea pregatirea para-militara simbata, ci duminica. Asa l-am scapat pe Eliade. Desigur, l-am vazut și eu la cafeneaua „Corso“. Dar iti dai seama ca noi, astia micii, studentii care eram acolo, stateam mai la marginea mesei și aveam rolul de «acousmatos» de ascultatori, cum era în scoala lui Pitagora. Nu aveam rolul de vorbitori, fiindca aveam bun-simt.

Pe Dinu [Noica] l-am cunoscut tot asa, exact asa. Dar Dinu era mult mai sociabil și tinea sa cunoasca tineri studenti, „studenti de viitor“ cum se spune. L-am cunoscut la Biblioteca Facultatii de Litere, unde era bibliotecară domnisoara Marcela Bedreag, un om foarte bun sufleteste. Asta cred ca era prin ’34 – ’35. și asa am ramas prieten cu Dinu Noica pâna la moartea lui. Deci am fost prieteni din 1935 si pina prin ’86. Vreo 50 de ani. Chiar socotisem ca ne-a legat o prietenie de peste 50 de ani.

 

F. A.: Există o Autobiografie [care se vinde la Universitate] de care v-am spus [deja]. Din Autobiografie lumea află lucruri care [mai apoi circulă] și pe care nimeni nu le poate proba. [Chiar și] în volumul xeroxat și legat ce cuprinde cam 400 de pagini pe care sunteti dumneavoastră trecut drept autor există o autobiografie. Pe piata cartii, la anticarii de la Universitate circulă astfel de lucruri pe care nimeni nu le poate proba. Ne-ati vorbit pina acum despre prieteni, dar doream un cuvint de inceput despre dumneavoastra, despre copilarie, adolescenta.

 

{De aici redactia « Observatorului Cultural» a taiat intreaga parte în care tanarul ii spune lui Alexandru Dragomir despre copiile xerox cuprizând „prelegeri” tinute în casa lui Liiceanu care se vand la anticarii din Piata Universitatii ca fiind scrise chiar de A.D., fara  ca el să fi prins de veste că a redactat așa ceva. Or tocmai multiplicarea unor scrieri carora Alexandru Dragomir le nega în mod categoric paternitatea -, reprezentase de fapt mobilul vizitei. Pe la inceputul interviului, se poate auzi de pe casetă  urmatoarea exclamatie a lui Fabian Anton, « sa spulberam toata povestea asta ». Tânărul era  pe drept motiv scandalizat de asemenea mod de a face bani de pe urma lui Alexandru Dragomir profitând de o clandestinitate culturală impusă de teroarea ideologica din comunism care a întârziat apariția publică a lui Alexandru Dragomir - întâi la Radio pe 2 iulie 1997, apoi ca prefațator al unei cărți scoase în același an de Editura Jurnalul Literar, cea care a publicat în premieră din traducerea volumului  heideggerian Sein und Zeit, făcută de Dorin Tilinca.  Cum bine se stie, Noica isi  riscase viata cand a dorit sa iasa din clandestinitate culturala. Acuzat de  infractiunea de «propaganda impotriva orânduirii» el a platit cu sase ani de puscarie politică tentativa de publicare a Povestirilor după Hegel. In mod inexplicabil, Editura Humanitas si in anul 2010 scrie in p.2 a volumului Al. Dragomir, Meditații despre epoca modernă, că autorul a murit „fără să fi publicat vreodată ceva”, de ca si cum A. D. n-ar fi aflat nici de prefața la volumul Octavian Vuia, Regăsirea în Pascal, Ed. Jurnalul literar, 1997, p.5-8, si nici de aparitia la Paris intr-o revistă scoasă de Ierunca a textului heideggerian pe care Al. Dragomir l-a tradus impreună cu W. Biemel. (I.V.S) .

 

A. D. : Sunt nascut la 8 noiembrie 1916, la Zalau, în Salaj. M-am nascut intimplator acolo, căci era razboi. Transilvania era în Imperiul Habsburgic, tata era inrolat pe front, mobilizat, iar bunica-mea, adica mama mamei, avea pamint acolo, în Sălaj. Asa ca mama era acolo pentru că sotul ei, adica taica-meu, era plecat pe front. M-am nascut deci intimplator acolo, fiindca noi aveam domiciliul în Cluj, iar eu ma consider clujean. Scoala primara și liceul le-am facut la Cluj. Numai facultatea, facultatile de fapt – adica Dreptul și Filozofia –, le-am facut la Bucuresti. Sint licentiat în Drept și Filozofie. Si… și atit.

F. A. : Ati mai avut frati, surori?

A. D. : Am avut un frate, da! Era cam cu doi ani mai în virsta decit mine. E poza lui acolo. Il chema Virgil Dragomir, era inginer, profesor și prorector la Institutul de Constructii. Cind a murit, acum citiva ani, era prorector. Surori n-am avut. Eram doar noi doi, singurele odrasle.

Cred că, dupa ce m-am născut eu, s-au lecuit ai mei și n-au mai continuat. Cum am spus, am facut la Cluj scoala primară și liceul, ori Seminarul Pedagogic Universitar, care era un foarte bun liceu. Fiindca profesorii de acolo, majoritatea, erau profesori universitari. De-aia ii și spunea Seminarul Pedagogic Universitar. Astia, proaspetii licentiati, asa era pe vremea aceea, inainte sa devina profesori trebuiau sa dea examene de predare și atunci veneau la liceul nostru, în trimestrul al II-lea, și dadeau vreo doua-trei lectii de probă, sub stricta supraveghere a profesorilor nostri de acolo care, cum am spus, erau profesori universitari. Asa l-am avut profesor pe Daicovici, pe matematicianul D.V. Ionescu, pe Bratu – tot la matematica – și pe multi altii. Pe urma, la facultate însă, am venit la București.

 

 

II. A. DRAGOMIR: «AM FĂCUT FILOZOFIE FĂRĂ SĂ ȘTIE TATĂL MEU »

 

 

Alexandru Dragomir : Bacalaureatul l-am dat tot la Cluj, în 1933, dar la facultate am venit la București să fac Dreptul. Taică-meu voia neapărat să fac Dreptul și unchiul meu, care era profesor de istorie și membru al Academiei, Silviu Dragomir, îmi spunea că nu trebuie să fac facultatea la Cluj, pentru că acolo tata era cunoscut, unchiul meu la fel, erau știuți de toată intelectualitatea clujeană, inclusiv toți profesorii universitari de la Drept îi știau și ei și, astfel, aș fi fost ispitit să trec examenele prin prestigiul alor mei și nu prin merit propriu.

Așa am venit la Bucureștii, în octombrie 1933. Tin minte că nu mi-a plăcut deloc.

De fapt, retrospectiv, eram un tânar ardelean, îmbrăcat ardelenește, vorbind ardelenește, gândind ardelenește și ținând să rămân așa. Si era în 1933. Trecuseră ani de zile de la Unire și tot mai exista încă PREJUDECATA, DISCRIMINAREA cu ardelenii și regățenii. Cei din Moldova și Muntenia erau regățenii. Asta avea o colorație peiorativă în Ardeal.

Si ni se răsplătea cu vârf și îndesat de către cei din vechiul regat. Aceștia considerau că ardelenii în primul rând vorbesc o română stricată. Că, în al doilea rând, sânt niște papă-lapte, că sânt niște naivi și alte calități eiusdem farinae. Nu mi-a plăcut deloc aici. Nu îi întelegeam pe colegii mei ce vorbeau, fiindcă vorbeau foarte iute, fiindcă erau bășcălioși, cum se spune. Si pentru că eu nu gustam așa bine glumele. Nu știam să discern și, mai ales nu știam să răspund cu aceeași monedă. Si, când m-am întors în vacanța de Crăciun la Cluj i-am spus lui taică-meu că eu nu mai vreau să mă întorc la București, că acolo este tot ce v-am spus adineauri. Si tata a spus: „Nu, nu, tu o să te întorci, o să te întorci ! Ti-e greu? Cu atât mai bine! Te vei duce și te vei întoarce!“. Așa că m-am întors. Ce puteam să fac? Autoritatea paternă a învins.

 

[E demnă de remarcat constatarea că și după cinsprezece ani de la hotărârea ardelenilor de a se unii cu regățenii încă mai dăinuiau prejudecăți și de-o parte și de alta. Privind retrospectiv, filozoful se amuză evident de această situație care i-a creat inițial dificultăți de adaptare peste care a trecut însă cu ușurință dezvoltându-și simțul umorului. Lipsiți de orice urmă de umor, redactorii de la „Observatorul cultural”, nr.275/ 30 iunie –6 iulie 2005, nu au pierdut aici ocazia de a face politica zilei, accentuând (prin subtitlul dat acestui fragment) diferențele enumărate de filozof în glumă. După „politica zilei”, se cer din nou sădite anacronice prejudecăți, musai asociate cu o mândrie local-provincială cu totul deplasată în România, stat ce aparține Uniunii Europene. Manipularea într-o asemenea direcție apărea într-o anchetă a revistei „Dilema veche” din București, nr. 365/2011, la care am făcut referire în articolul meu intitulat  Mircea Vulcănescu și alți cărturari martiri ai temnițelor comuniste (vezi rev. „Nord literar”, Baia Mare, iulie-august, 7-8 (122-123)/ 2013, http://www.scribd.com/doc/170644948/Isabela-Vasiliu-Scraba-MIRCEA-VULC%C4%82NESCU-%C5%9EI-AL%C5%A2I-C%C4%82RTURARI-MARTIRI-AI-TEMNI%C5%A2ELOR , text care are trecut insemnul „1 hundred reads”, indicând că a depășit 100 de citiri, dar căruia cenzura românească a scribd-ului i-a indicat doar 23 citiri la 28 nov. 2014). ]

 

Dar în iunie 1934, după ce am dat examen, nici nu m-am mai dus înapoi la Cluj pentru că aveam prieteni regățeni de aici, din București. Stiu chiar că m-am dus la vila de la Predeal a unuia dintre ei. Intrasem în societatea bucureșteană.

Pe urmă am făcut Filozofia, în ilegalitate față de taică-meu. Am făcut Dreptul, cum dorea tatăl meu și toată familia, „ca să câstig și eu un ban“, și apoi, un an mai târziu m-am înscris și la Filozofie. Mi-am plătit din economii taxele, până când unchiul meu [istoricul academician Silviu Dragomir] s-a întâlnit la Academie cu P. P. Negulescu sau cu C. Rădulescu- Motru, nu mai știu cu care din ei, care erau profesori la Filozofie, și ăia m-au trădat! Fără să vrea săracii ! Adică i-au spus unchiului meu: „Domnule, dar ai un nepot care este un foarte bun student!“. Unchiul meu s-a mirat: „Unde student?“. „Păi la mine, la Filozofie!“ El a spus: „Dar nu-i student la Filozofie, el e student la Drept!“. Si acela i-a spus: „Că-i student și la Drept nu știu, dar știu că a dat examen cu mine!“.

 

[Silviu Dragomir (1888 – 1962) si-a luat licența în teologie și în istorie la Universitatea din Cernăuți devenind academician în 1928. Întâi a fost profesor de istorie bisericească la Seminarul „Andreian” din Sibiu (1911-1918), apoi, vreo treizeci de ani, după înființarea Universității Daciei Superioare, a fost profesor de istorie la Universitatea Cluj-Sibiu. La vremea instaurării „regimului comunist al Anei Pauker” (apud. Virgil Ierunca) este scos din Academie (în 1948), casa din Cluj îi este naționalizată, iar el și soția sa trimiși după gratii. Arestat la șaizecisiunu de ani fără alt motiv decât acela de a fi unul dintre marii noștri istorici, academicianul Silviu  Dragomir publicase numeroase lucrări de referință în domeniul istoriei românilor, domeniu cu atâta perseverență distrus în perioada comunistă, încât după 1990 a putut fi propulsat ca mare „istoric” chiar și grafomanul Lucian Boia. Intre 1944-1946, Silviu Dragomir a publicat patru volume de Studii și documente privitoare la revoluția românilor din Transilvania în anii 1848-1849, când încă mai era profesor de istorie la Universitatea revenită de la Sibiu la Cluj, post din care a fost pensionat forțat în 1947. În vremea când jumătate din Ardeal fusese oferit de Hitler ungurilor, Silviu Dragomir a scris în refugiul de la Sibiu La Transylvanie avant et apres l’arbitrage de Vienne (Sibiu, 1943), Vingt-cinq ans apres la reunion de la Transylvanie a la Roumanie (1943) și Andrei Șaguna și Joseph Rajacic (1943). În 1938 îi apărea Les Roumains de Transylvanie a la veille du mouvement de resurrection nationale. Înainte publicase Nicolae Bălcescu în Ardeal (1930), monografia Avram Iancu (1924), monografia Ioan Buteanu, prefectul Zarandului în anii 1848-1849 (1928)  și The ethnical minorities in Transylvania (1927). Dintre lucrările sale referitoare la românitatea din Balcani, înainte de alegerea sa ca membru titular al Academiei Române, Silviu Dragomir a publicat  Originea coloniilor române din Istria (1926); Vlahii și morlacii. Studiu din istoria românismului balcanic (1924) și Vlahii din Serbia în secolele XII-XV (1922). Intre cele mai apreciate lucrări ale sale se găsesc cele două volume care amintesc de perioada în care a predat istorie bisericească :  Istoria dezrobirii religioase a Românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea (Sibiu, 1920). După decembrie 1989 se publică lucrarea sa Românii din Transilvania și Unirea cu Biserica Romei (Cluj-Napoca, 1990). Supraviețuind regimului de exterminare din cei șapte ani de temniță, istoricul Silviu Dragomir a trebuit să trăiască fără pensie si locuință vreo doi ani, până când, la insistențele academicianului Andrei Oțetea si ale lui C. Daicoviciu, autoritățile comuniste i-au dat o slujbă la Institulul de istorie si arheologie din Cluj, în clădirea căruia a locuit din 1957 si până la moarte, în februarie 1962. În Wikipedia.ro, dicționar on-line monopolizat de un grup cu interese ascunse (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro citită printre rânduri, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 257/2013, pp.8-9,  https://fr.scribd.com/doc/171896306/IsabelaVasiliuScrabaWikipediaRo ), fișa istoricului Silviu Dragomir era (pe 16 febr. 2014) destul de „lacunară” la rubrica lucrărilor publicate, unde, ca din întâmplare, erau „uitate” cărțile din 1943 referitoare la Transilvania si cele despre românitatea sud-dunăreană.].

 

Așa am pățit și cu Iorga. Dădusem examen cu Iorga, în anul II [1935/36], și făcusem performanța de a iesi la iveală, în capul lui Iorga, acolo, la teze, la examen. El, în fiecare an, alegea una sau două dintre tezele studenților, teze care ii păreau lui mai răsărite, și discuta apoi cu autorii. Ori că anul meu era prost la istorie, ori că, ori că… a fost destul că Nicolae Iorga să mă aleagă pe mine și să mă cheme la o conversație. Si, din conversație în conversație – iar asta ține loc de „din lac în puț“ – m-a întrebat: „Dar cum ai reușit dumneata, student la filozofie, să faci o asemenea teză răsărită la istorie? Ce legatură ai cu istoria?“. Atunci n-am avut încotro și i-am spus că sunt nepotul lui Silviu Dragomir. Iar el a zis: „Aaaa, așa se explică!!!“. Si, din momentul acela, a pierdut orice interes pentru mine. Fiindcă era o explicație ereditară și nicidecum nu era un merit al meu.

 

 

[Teama de posibile performanțe datorate eredității au avut-o permanent profitorii ideologiei comuniste aflați în posturi decizionale, care, după amănunțite directivele ale NKVD-ului, s-au îndeletnicit cu selecția inversă. Ceea ce a determinat nu numai respingerea Măriucăi Vulcănescu de pe lista celor inscriși la Arhitectură în vara anului 1952, dar și arestarea tinerei de 18 ani pentru doi ani de zile, fără altă vină decât aceea de a fi fata cea mică a gânditorului creștin Mircea Vulcănescu. O selecție inversă de mare durată s-a făcut mai ales la facultățile de așa-zisă „filozofie”, unde atât admiterea cât si doctoratul erau permise după acceptarea dosarului depus de candidat. Discriminarea având ca obiect „originea putredă/ burgheză” s-a perpetuat (în unele cazuri) si după schimbarea de regim din decembrie 1989. Cu asemenea contra selecție și cu studii fără prea multe legături cu filozofia, unii dintre așa-zișii „specialiști” ajunși prin universități pe post de cadre didactice încearcă să-și camufleze incompetența cu o retorică manipulatoare după directivele politice care i-au săltat în posturi necuvenite (vezi toată maculatura post-decembristă unde, fără nici o legătură cu gândirea filozofică românească, s-a reintrodus în circulație limbajul anchetelor prin care au fost martirizați gânditori români închiși fără de vină, precum Mircea Florian, Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Traian Brăileanu, Benedict Ghiuș, Nichifor Crainic, Părintele Arsenie Boca, etc).]

 

M-am înscris la Filozofie, eram sîrguincios, constiincios, urmam cursurile lui Negulescu, ale lui Mircea Florian, ale lui Antonescu – la pedagogie, și ale altora, câți mai erau pe acolo. Din 1934-1935 am urmat și cursurile lui Nae Ionescu, care mă impresionase prin…, hai să spunem, personalitatea lui care era mai mult decât sugestivă, dar cu care nu eram de acord. Eu aveam lecturile mele. Si, într-o buna zi, întâmplarea a facut să ascult un curs de-al lui în care spunea exact ceea ce citisem eu, cu o zi înainte, în Kirkegaard. Ma rog, nu stiu dacă spunea chiar exact. Așa mi s-a părut mie, un student, un puțoi ca să zic așa, la 18-19 ani. Si, din momentul acela, am spus că Nae plagiază. Ceea ce era, evident, o enormitate, o prostie. Ce vrei ? La vârsta mea de acum pot să scuz orice din păcatele tinereții. Așa am scăpat de molipsire naeionesciană.

 

[Spusa lui Alexandru Dragomir nu corespunde cu impresia pe care a consemnat-o în iunie 1946 o fostă colegă de la filozofie care tocmai remarcase la el acea „molipsire naeionesciană” de care se credea scăpat: „Alexandru Dragomir are un ideal de viață și un ideal de om. (...) El spune: Nu mă interesează în viață decât un lucru: Filozofia, filozofia, filozofia... Mă uitam la el cum vorbea de Plato și mă gândeam la Nae: Neliniștea aceea pentru fiecare problemă, interesul acela vibrant și tragic în jurul fiecărei întrebări, simplitatea cu care lua noțiunile și le diseca și încercarea să scoată din ele maximumul  de lămuriri posibile. Și mai mult decât orice, ezitarea aceea permanentă. Felul în care nu uita niciodată să-ți atragă atenția asupra limitelor noastre, asupra relativității oricărei afirmații care trece dincolo de un anumit plan. Felul în care ne învăța să fim prudenți și conștienți de posibilitățile și imposibilitățile omenești. Nae...singurul om de la care am învățat ceva... Nae... Singurul om care ar fi avut să-mi spună ceva... Am impresia că dacă aș fi stat de vorbă cu el.. .m-aș fi lămurit cu credința... Singurul om a cărui viziune ar fi avut interes vital pentru mine. Singurul om de acest fel care mi-a fost dat mie să-l cunosc” (Jeni Acterian, 5 iunie 1946, în vol. Jurnalul unei ființe greu de mulțumit, București, 1991, pp.435-436). Din aceast fragment de jurnal se mai poate deduce că la „Scoala de înțelepciune” înființată la Noica în noua lui reședință de lângă pădurea Andronache, una din temele de discuție o constituiau în 1946 dialogurile platonice.].   

 

Dar îmi aduc aminte cum era atunci. Nae intra primul la curs, totdeauna elegant îmbrăcat, dar nu distins îmbrăcat. Nu era nici țipător. Venea îmbrăcat scump și asta se vedea. In orice caz, era foarte bine îmbrăcat, spre deosebire de Negulescu, de Motru care erau mai cârpăciti, mai dascăli îmbrăcăți. Leafa mică, „remunerație mică, după buget“. Si am terminat facultatea normal, adică am terminat Dreptul în 1937 și Filozofia în februarie 1939. Pentru că, între timp, am facut armata și apoi ne-a dat drumul din armata și ne-au luat din nou. Era atunci istoria cu pactul de la München, cu anexarea Austriei de către Hitler. Mă rog… erau tot soiul de tulburări politice si ne tot chemau sub arme.

Si pe urmă în 1941, în 28 martie 1941, am plecat în Germania. întâi la Breslau, care mai tarziu a devenit orașul polonez Wroclaw, pentru că nu obținusem nici o bursă de stat, ci numai o bursă de oraș în Breslau, unde am stat un semestru.

Si apoi, în toamna anului 1941, am plecat la Freiburg, cu o bursă Humboldt. Am stat acolo din toamna anului 1941 pâna în toamna anului 1943, la Heidegger, facând o lucrare de doctorat în Hegel. Asta la sfatul lui Heidegger, lucrare pe care bine că nu am terminat-o, fiindcă am fost mobilizat. Nu prea poți termina o teza de doctorat într-un an și jumătate la Heidegger!

 

 

 

III. ALEXANDRU DRAGOMIR : „DIN IAN. 1945 ȘI

PÂNĂ LA PENSIONARE AM FOST PIERDUT PENTRU FILOZOFIE,

PENTRU PROPRIILE MELE INTERESE”

 

 

Alexandru Dragomir :Am fost mobilizat și trimis din nou în țară, deși Heidegger îmi dăduse un fel de «Zeugnis», un certificat cum că aș fi fost în câteva luni doctor. Mă rog, îi prezentasem deja tabla de materii, ideile principale le discutasem cu dânsul…

 

[ Despre studiile post-universitare la Freiburg povestește W. Biemel în niste amintiri despre Alexandru Dragomir.  Biemel nu uită să spună cât de mult îl aprecia Heidegger pe Dragomir, care avea o înțelegere excepțională a limbajului filozofic heideggerian (Erinnerungen an Dragomir, în „Studia Phaenomenologica IV, 3-4 / 2004, p.13). Acest fapt a ușurat conlucrarea lor la traducerea în românește a textului „Was ist Metaphysik ?”, refuzat de N. Bagdazar (care avea o editură proprie) întrucât Heidegger ar fi fost „persoana non grata”. Din textul lui Biemel, editorul G. Liiceanu a tăiat numele lui Stefan Teodorescu,  indicat de Biemel drept acel „coleg” de la Direcția de studii si Documentare care, studiind cu Heidegger, îi povestise cu entuziasm despre seminariile acestuia. Cenzurarea tipic comunistă a „filozofului de la Heildelberg” (apud. Svetlana Paleologu Matta, „Despre ontologia lui Stefan Teodorescu”, în vol. : Șt. Teodorescu, Spre un nou umanism, Ed. Solstițiu. Satu Mare, 1999, pp. 141-183) practicată de directorul Editurii Humanitas viza probabil crearea vidului artificial prin care Alexandru Dragomir să apară drept unic discipol român al lui Heidegger.  Or, la filozoful german ajunseseră până la sfârșitul războiului mulți studenți români, în general trimiși de Nae Ionescu: D. C. Amzăr, Petre Pandrea, Stefan Teodorescu, Noica, C-tin Floru – în opinia lui Mircea Vulcănescu, „mintea cea mai subtilă a generației noastre” (rev. V.R. 1-2/ 2004, p. 149) ; la simpozionul Asociației „Criterion” despre Tendințele din filozofie, Floru a conferențiat în 1933 despre Fenomenologie -, Octavian Viua, C-tin Oprișan, etc. (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii români ai lui Heidegger, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul XIII, nr. 194, aprilie 2005, p.1 și p.3, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/OPRIS6.html ). O informație din textul lui W. Biemel privitoare la soarta traducerii din Heidegger făcută în anii războiului cu Alexandru Dragomir are darul de a contrazice un neadevăr repetat si răsrepetat de Liiceanu pe toate cărțile lui Dragomir : „Moare la 13 noiembrie 2002  fără să fi publicat vreodată ceva.” Pe de-o parte, spusele lui Alexandru Dragomir transmise pe unde Radio despre filozoful Octavian Vuia fuseseră publicate de Nicolae Florescu în 1997, pe de altă parte, însuși Biemel își amintește că traducerea eseului  „Was ist Metaphysik ?” făcută de Alexandru Dragomir împreună cu el a fost publicată „in Paris von Virgil Ierunca”.]

 

Din momentul acela am fost pierdut pentru filozofie, pentru propriile mele interese. Și am mers din concentrare în mobilizare, din mobilizare în concentrare. Pe urmă a urmat înstrăinarea: Din ianuarie 1945 până în decembrie 1950 am fost la o întreprindere de vândut oțeluri și electrozi, a Fabricii „Industria sârmei“ din Turda. Eram funcționar la serviciul de vânzări. Pe urmă, în 1950, am intrat la Editura Tehnică. Eram pe un post de stilizator. La Editura Tehnică erau foarte multe traduceri din rusă în 1950. Vezi, era piciorul stăpânirii.  Și tot ce se traducea era din știința cea mai grozavă, adică de la ruși. Și toate astea trebuiau stilizate, deoarece cei care traduceau erau ba basarabeni, ba ruși. Am stat acolo până prin 1952. Apoi am tot trecut de la o editură la alta. M-au pasat de acolo, m-au transferat dincolo, și asa mai departe.

 

[ După ce mi-a apărut volumul Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2004, oferit si lui Mihai Șora, acesta mi-a spus pe 24 oct. 2004 că prietenul său Dragomir, dat afară de la Editura Tehnică ajunsese chiar si pe Santierul de la Bicaz unde se ocupa de „aprovizionarea cu ciment” (vezi textul memorialistic: Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala trăiristă inaugurată de Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, 1-15 iunie 2013, nr. 258, pp.4-5, sau   http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm ). Probabil că Alexandru Dragomir lucra pe Șantierul Hidrocentralei de la Bicaz când unchiul său, acad. Silviu Dragomir, era ca și alți istorici după gratii în închisoarea din Sighetul Marmației.].

 

Am avut și o seamă de alte mici posturi din acestea, de mizerie. Căci începuse deja problema cu dosarul de cadre. Și eu aveam un dosar de cadre foarte prost, pentru că studiasem în Germania (« nazistă »), taică-meu fusese jurisconsult și decan al Baroului Cluj, pentru că unchiul meu, istoricul Silviu Dragomir, fusese ministru în două rânduri. Și toate astea făceau să am un dosar putred  [academicianul Silviu Dragomir (1888-1962), autor al Istoriei dezrobirii religioase a Românilor din Ardeal în secolul al VIII-lea, una dintre cele mai documentate istorii ale bisericii românești din Transilvania, elaborate după amănunțite cercetări în arhive românești și străine (din Budapesta, Viena, Carlovitz, Moscova) fusese arestat fără nici o vină în 1948 și dus în închisoarea din Caransebeș iar apoi alăturat, în mai 1950, lotului istoricilor români din închisoarea Sighetului Marmației, unde a fost omorât istoricul academician Gheorghe Brătianu. „Silviu Dragomir a supraviețuit perioadei sighetene și a fost transferat la alte locuri de detenție” (vezi Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești, Editura Gutinul, Baia Mare, 1998, p.73.].

Și nu puteam să intru nicăieri unde să fiu cât-de-cât ce voiam eu. Nu puteam intra în sectorul ideologic.  Ceea ce însemna nu numai ca nu puteam intra la vreo revistă, ca redactor. Dar nici măcar bibliotecar nu eram admis. Căci și asta se considera a fi tot în domeniul ideologiei. Și uite așa m-am târât după 23 august 1944. În 1976 am ieșit la pensie. Și, de atuncea, juisez. Asta înseamnă să fiu la pensie. Uite, sunt 24 de ani de când mă bucur că nu trebuie să fac nimic.

 

Fabian Anton : Cum va explicați totuși, v-am mai spus și la începutul discuției noastre, ca în jurul dumneavoastră s-a creat o anume faimă de „cel mai mare filozof român în viață“ ?

Alexandru Dragomir: Dar mă întreb : « Cine era concurența ? »

F. A. : Cine știm: Nae Ionescu, Cioran, M. Vulcănescu…

A. D.: Eeee… Eu eram mai mic decât ei!

F. A. : Studenții au început să vorbească de dumneavoastră. De ce credeți?

A. D. : Chiar!  Și eu mă întreb. De unde și până unde??? Te întreb și pe matale…

F. A. : Cu toate că ați scris puțin sau nu s-a publicat mai deloc ce-ați scris, totuși se vând așa-zise scrieri semnate Alexandru Dragomir.[Se vinde pe piața cărții acest volum pe care vi l-am adus sa-l vedeți: xeroxat și legat, el cuprinde vreo 400 de pagini. Pe copertă este trecut numele dumneavoastră. Studenții cumpără de la anticariatele de la Universitate aceste lucruri. Eu nu știu câți dintre ei vă cunosc personal, câți au ajuns în camera aceasta…

A. D. : N-au ajuns! Pentru că eu nu am scris nimic. În afară de chestia asta [din volumul xeroxat], cu „Oglinda“,  nu am scris nimic! Și nici n-am de gând să scriu. Nu mă interesează! Și sînt destule cărți pe piață, nu? Nu se simte lipsa mea !

F. A. : Uite că totuși se fac bani frumoși din așa-zisa operă a dumneavoastră. Cum se poate opri acest fenomen ?

 

{Aici «Observatorul Cultural» din 2005 (cu nepăsarea tipică a cenzorilor de profesie din perioada comunistă) denaturează sensul, schimbând pur și simplu replica lui Fabian Anton care devine: «Poate vor începe să se publice. Se vor face poate bani frumoși pe seama dumneavoastră», desigur, aceasta fiind o mică diversiune întru camuflarea a ceea ce mai încolo va fi total cenzurat, ca să nu se afle părerea lui Dragomir despre practica vânzării așa-ziselor sale opere – practică  desemnată de bătrânul filozof drept „excrocherie”. Alexandru Dragomir este imaginat de cenzorii  cripto-comuniști ai interviului că ar aproba afirmația scoasă din buzunar de redacția « Observatorului  Cultural», prin indiferența arătată  față de niște evenimente VIITOARE. În noul context creat de minciuna așezată în locul adevărului, filozoful e pus în mod fals a-și  manifesta totala indiferență față banii «frumoși» care se făceau (în PREZENT, la acea dată!) prin vânzarea la Universitate de către anticari a unei «opere» a cărei paternitate nu-i era indiferentă, căci tocmai o negase vehement. Cu asemenea tertipuri „redacționale” tipice comunismului așa-zis abandonat în decembrie 1989,  Alexandru Dragomir a apărut cititorului din 2005 ca « aprobând» oarecum „excrocheria” vânzării de opere contrafăcute, precum volumul scos de Liiceanu în 2004, Crase banalități metafizice, unde nici una dintre prelegeri nu a fost păstrată în forma pe care i-a dat-o Alexandru Dragomir, deși uneori a fost chiar înregistrat pe bandă de magnetofon. În realitate, indiferența filozofului apare ca un răspuns de bun simț la întrebarea tânărului Fabian Anton, cenzurată de « Observatorul Cultural » : «cum se poate opri acest fenomen? ». Prin replica sa, filozoful Alexanmdru Dragomir se îndoiește că ar exista o modalitate de a opri frauda. Și abia de aici  încolo el își manifestă  indiferența sa față de o notorietate ivită si extrem de târziu, si, din păcate, pe calea colportării gândirii sale modificată de colportori (I.V.S.)} 

 

A. D. : Din partea mea… Cred ca mi-e tot atât de indiferent cum îmi este și notorietatea!

F. A.: Domnule Dragomir, dar… de ce ați ales filozofia?

A. D.: De ce? Pentru că sunt filozof!
F. A. : Erați filozof și înainte de a fi student la filozofie?

A.D. : Da! Sunt filozof de la 16 ani. De când eram în ultima clasa de liceu, când mi-a încăput pe mâna o carte în 3 volume a unui eseist francez (când i-am pomenit lui Sorel Vieru de ea am văzut ca era singurul care știa de cartea asta). Atunci așa, dintr-o dată, m-am iluminat și am știut că asta este! Citind ce spune autorul despre Platon în primul volum, citind despre Platon, îmi aduc aminte și acum. Aveam 16 ani, eram în prima clasă de liceu. Mi-am spus atunci: „Asta este! Asta vreau să fac!“. Și în asta am rămas nedezmințit Adică eu mă simt acasă numai în filozofie. Chiar aș putea să spun, în metafizică. Nu în alte branșe ale filozofiei, cum sînt psihologia, sociologia – dacă mai sînt branșe ale filozofiei.

Dar, cum am mai spus, reîntors de la Heidegger în toamna lui 1943, am renunțat să continui teza [despre Hegel] începută cu el. Mi se părea ca n-am cu cine [să o fac] aici.

Am vrut sa fac o teza în Platon. Dar n-a ținut, fiindcă m-am dus la Mircea Florian și el mi-a spus ca asta e o teză de elină, nu de filozofie.

 

[De fapt, odată cu ocupația rusească se instaurase si teroarea ideologică. Spusa filozofului Mircea Florian trebuie văzută în contextul de atunci când prin masive arestări si teroare polițienească se suprima în România ciuntită libertatea de gândire si de exprimare. Insuși faimosul profesor care predase logica la Universitatea din Cernăuți urma să fie arestat si atât de schingiuit vreme opt luni de zile încât atunci când s-a întors acasă nevasta lui nu l-a recunoscut.]

 

Iar când m-am dus la Pippide, la bătrânul Pippide, care era profesor de greacă, el mi-a spus ca asta e o teză de filozofie, nu de elină. Și atunci am renunțat, fiindcă între timp trebuia să-mi câștig existența, și am avut diverse slujbe, de toate felurile.

F. A.: Și cum se poate să fiți cunoscut ? Fără să aveți o operă, cum vă explicați că sînteți „cel mai mare filozof român în viată“?

A. D. : Da, Chiar ! Asta mă întreb și eu! Că n-am operă. Dar nu-i vorba numai că n-am operă. Faptul ca n-am operă este, sa zicem, voința mea. Asta am decis eu, oarecum.

Dar ca, urmând această cale, să devin totuși cunoscut, chiar nu mă așteptam Mă miră!

F. A. :Tinerii vă știu totuși. Există aceste xerocopii cu autobiografia d-voastră.  Există și portretul pe care i-l faceți lui Heidegger. Anticarii de la Universitate vând toate acestea. Mai sunteți menționat în Jurnalul de la Păltiniș și în Jurnalul Jenicăi Acterian.

A. D. : Mai ales Jeni, jurnalul lui Jeni… Acolo nu-s prea…

F. A. : Există și portretul lui Heidegger ! Ați scris vreodată? Se vând xerocopii cu Autobiografia dumneavoastră, se vinde și portretul pe care i-l faceți lui Heidegger. Anticarii de la Universitate vând pagini în care faceți un portret superb lui Heidegger…
A. D. : Fac eu un portret lui Heidegger ? Mă rog, așa, între prieteni, când venea vorba, toți ma întrebau: „Cum era Heidegger?“.

 

 

IsabelaVS-Interviu4bAlexDrag.rft/10 febr. 2015/ 20842 car./3170 cuv.

 

 

IV. Alexandru Dragomir, portretUL lui Heidegger COMPARAT CU NAE IONESCU

 

(Partea IV-a a interviului din 15 iunie 2000 refăcut de Isabela Vasiliu-Scraba conform celor înregistrate pe casetă audio  și însoțit pe alocuri de comentarii, după cenzurarea operată de «Observatorul Cultural», nr. 275/ 2005 ; Sursa : www.isabelavs.go.ro )

 

 

Fabian Anton: Va întreb și eu: cum era Heidegger?

Alexandru Dragomir: Păi ție acum o să-ți răspund stereotipic. Fiindcă  în timp răspunsul s-a stereotipizat. Când am ajuns, în fine, la Heidegger, după multe tribulații și după doi ani de eforturi în țară, (eforturi ca să pot pleca, căci erau anii de război) am intrat în sala de curs. Mare emoție pe mine, sufletește… Era o sală arhiplină. Așa era obiceiul ca, în primul rând, pe toată lărgimea amfiteatrului, să stea profesori, colegi de-ai lui Heidegger. Nu era voie să te așezi acolo. În rândul al doilea, erau studenții de la Privatseminar, cum se chema. De la seminarul privatissim. Pe urmă era mulțimea: studenți de la toate facultățile, în afară de ultimele două rânduri unde erau prelații. Freiburg era un mare centru catolic, și probabil mai este și acum, și veneau în robe, popii, cum le spuneam noi. Asta era sala. Și a apărut un tip mic, cu niște pantaloni prinși sub genunchi, cu niște ciorapi până sub genunchi, îmbrăcat într-un soi de port de pe acolo, din Schwartzwald, Pădurea Neagră. Și acesta s-a dus la catedră, s-a uitat așa la noi, s-a întors, s-a uitat la tablă și apoi a plecat din sală.

Printre noi era nedumerire, rumoare. Ca să se întoarcă după 2-3 minute cu Pedellul, îngrijitorul de sală care venea spășit cu buretele și creta în mâna. Ieșise pentru că nu avea burete și cretă la tabla. [Pedellul] i-a șters tabla, Heidegger a scos niște hârtii, iar a aruncat o privire asupra noastră, asupra sălii, și-a plecat capul ca sa citească din hârtiile lui și a început  să debiteze ale lui: «Das Sein ist das Sosein des Nichtsein, ein Schatten des…  ». Arata exact ca un mic funcționar de bancă. Nimic harismatic! Ce Nae ?

 

 [Cu sensul evident că Martin Heidegger nu avea harisma profesorului Nae Ionescu, despre care Cioran spusese că a fost „o apariție unică”, că  „avea un farmec nemaipomenit. Era cuceritor…Foarte rar întâlnești un asemenea profesor…Era un personaj care nu-i curent în universități…Mi-e imposibil să-mi imaginez o universitate fără el” vezi Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțeu, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p. 36;  http://www.scribd.com/doc/153762785/IN-LABIRINTUL-RASFRINGERILOR-Nae-Ionescu-prin-discipolii-sai-Petre-Tutea-Emil-Cioran-Constantin-Noica-Mircea-Eliade-Mircea-Vulcanescu-si-Vasile  precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Heidegger și românii, emisiune radiofonică difuzată pe 19 martie 2005 la Radio România Cultural în cadrul seriei „Izvoare de filozofie”. ].

 

Nu puteai spune că era nici măcar un gen de profesor universitar german.

Și pe urmă, după ce am fost la cursul lui, am primit ordinul de mobilizare din țară. După ce mă căznisem doi ani de zile ca să ajung în fine la Heidegger, am primit ordin de mobilizare din țară! Trebuia să plec imediat. Atunci mi-am luat inima în dinți și m-am dus la Heidegger.

El ținea așa-zisele “Sprachstunde”, ore de vorbire cu studenții, în care stătea la dispoziția studenților, o dată pe săptămână. M-am dus la orele astea și i-am spus cazul meu, așa cum era. Și i-am spus că aș vrea să vorbesc cu el în legătură cu Sein und Zeit, cartea fundamentală a lui Heidegger.

 

 [ Cartea Sein und Zeit (1927) a fost prima oară tradusă în românește de dr. Dorin Gabriel Tilinca „după două decenii de muncă” (vezi Postfața versiunii românești, în M. Heidegger, Fiire și timp, trad. Tilinca, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2001). Ajutat la terminologia filozofică  de Mircea Arman, doctorul Tilinca  a „desțelenit” terenul  echivalărilor din „limba lui Heidegger” în limba română, echivalări care au ajutat si la a doua traducere, făcută mai la repezeală. Asemănarea celor două traduceri românești a fost observată de Viorel Rotilă - autor al volumului de exegeză Heidegger și rostirea ființei, Ed. Lumen, Iași, 2009 si cadru didactic la Universitatea „Dunărtea de jos” din Galați. El a consemnat că cele două traduceri apărute la un deceniu distanță sunt „fără mari diferențe” (V. Rotilă). Cu o prefață splendidă scrisă în 1971 de Octavian Vuia (1914-1989), prietenul și colegul lui Alexandru  Dragomir la studii post-universitare în Germania (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Doi străluciți discipoli ai lui Heidegger: A. Dragomir și Oct. Vuia; precum și Filozofie în clandestinitate sau în străinătate, în vol.: I. V. S., Propedeutică la eternitate, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, pp.7-34;http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEUTIC%C4%82-LA-ETERNITATE-Alexandru-Dragomir-in-singur%C4%83tatea-gandului ), traducerea doctorului Tilinca din Sein und Zeit, Partea întâi, a fost publicată în 1994 de regretatul Nicolae Florescu (1942- 7 nov. 2013), despre care un cripto-comunist nota cu binecunoscutul său șablon, că în Intoarcerea proscrișilor – Florescu ar scrie despre exil „cu furie și acribie” (Dan C. Mihăilescu, Oriunde în afara lumii, în „Observatorul Cultural” no. 109/2002). Traducerea integrală a doctorului Dorin Gabriel Tilinca  prefațată de Mircea Arman a apărut la Ed. Grinta cu câțiva ani buni înaintea celei de-a doua traduceri cu care Editura Humanitas a umplut piața. Povestea celor două traduceri românești a avut încă din comunism pitorescul ei, dacă ținem seama de nemulțumirea pe care o manifestase în 1987 la un colocviu de la Arad „cronicarul plastic” (apud. Constantin Noica, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș” ironizată de Noica, Partea I-a în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VII, nr. 2/65, febr. 2013, p. 16 si 22http://www.scribd.com/doc/167094226/Isabela-Vasiliu-Scraba-Himera-%E2%80%9E%C5%9Ecolii-de-la-P%C4%83ltini%C5%9F%E2%80%9D-ironizat%C4%83-de-Noica ; Partea II-a rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VII, nr. 3/66, martie 2013, p. 16 si 23,  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm ) Andrei Pleșu „nedumerit” de poziția filozofului Anton Dumitriu care din 1986 „sprijinise apariția textului heideggerian”. Textul publicat în „Revista de istorie si teorie literară” condusă de Zoe Dumitrescu Bușulenga a fost criticat cu vehemență fără niște motive cât de cât obiective. După ce filozoful Anton Dumitriu a văzut observațiile făcute traducerii volumului Ființă și Timp, el a consemnat următoarele: „Le-am analizat cu foarte multă atenție și nici una [dintre observații] nu mi s-a părut valabilă. Oferă numai o „variantă” la unele expresii și, din nefericire, nu numai că nu sînt mai bune, dar cele mai multe sînt inferioare celor găsite de dvs. Domniile lor [G. Liiceanu și T. Kleininger] cred că au găsit „erori”. Cum nu sînt erori, urmează că există un motiv subiectiv pentru toată zarva aceasta” (Anton Dumitriu, 2 aprilie 1988, în rev. „Jurnalul literar”, p.28). Anton Dumitriu avea să facă și o previziune despre opera filozofică originală urmând a fi scrisă în viitor de cei doi critici ai versiunii Tilinca-Arman. Pe 8 februarie 1989 fostul succesor al lui Nae Ionescu la catedra de logică nota că „există -și au existat întotdeauna – o serie de indivizi care vor să pară ceea ce nu sînt. Aceștia dau lecții în domenii pe care nu le cunosc decât din răsfoiri rapide a unor expuneri rezumative. Nu se alege nimic de capul lor [în domeniul filozofiei, în care își dau ifose de mari cunoscători], nu aveți nici o grijă” (Anton Dumitriu, despre așa-zișii „filozofi” din himerica Scoală de la Păltiniș, negată de însuși Noica).  La Paris, istoria celor două traduceri franțuzești ale volumului Sein und Zeit  a fost si ea memorabilă, întrucât acolo traducera franțuzească făcută la repezeală a fost publicată prima (vezi Marin Tarangul, Heidegger: „Ființă ți timp” – pe marginea traducerii integrale a lui Em. Martineau, Paris, Authentica, 1985, editie hors commerce; articol publicat în revista scoasă la Paris de Virgil Ierunca: „Ethos”, no.6/ 1989, pp. 42-46.].

Și Heidegger mi-a spus: „Da, sigur ! Cam ce gen de întrebări ați avea?“ I-am spus eu una sau două întrebări și el mi-a spus: „Mda… mai bine vino după-masă la mine acasă“. Mi-a fixat atunci când să mă duc la el. Și, când am ajuns, aveam cu mine șapte întrebări.  Mi le notasem eu, le pigulisem așa, în germană, în germana pe care o știam atunci. I-am pus eu prima întrebare și am așteptat să îmi răspundă.

După un timp de tăcere el mi-a spus: « Weiter!», mai departe. Le-am citit atunci pe toate șapte. Aproape ca n-a stat ca să riposteze, și mi-a spus: „Vă voi răspunde, dar nu în ordinea dumneavoastră. Ci așa cum vreau eu, asa cum mi s-au orânduit ele în capul meu!“.

Și, te rog să mă crezi, mi-a răspuns de m-a turtit! Adică erau răspunsuri atât de adânci, atât de serioase… Eu, ce termeni de comparație aveam? Pe Rădulescu-Motru și pe P.P. Negulescu? Încât am ieșit de la el năuc.

 

[A se remarca raportarea pe care o face Alexandru Dragomir la doi dintre „filozofii științifici” care i-au fost profesori, si care erau foarte departe de Heidegger. Cum s-a observat deja, discursul filozofic heideggerian l-a făcut să-și amintească admirativ doar de cursurile metafizicianului Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla sa înfățișare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, 264p. http://www.scribd.com/doc/132110995/Isabela-Vasiliu-Scraba-METAFIZICA-LUI-NAE-IONESCU-in-unica-%C8%99i-dubla-ei-inf%C4%83%C8%9Bi%C8%99are ) prezentat în contrast cu Heidegger drept un om șarmant. Înainte de 1990, la vremea terorii ideologiei materialist-dialectice, doar numele „filozofului științific” Rădulescu-Motru putea fi potrivit pentru Institutul de filozofie din cadrul Academiei R.S.R.]

 

 

Și, în timp ce vorbeam, la una dintre întrebări mi-a spus: « das ist hegelisch», asta-i hegeliană!“ Eu i-am răspuns: „Dar eu n-am citit Hegel!“. Iar el: „Dar gândești hegelian! Ce gândești dumneata este gândire hegeliană. Despre asta pot să scriu și un articol!“.

Pe urmă a venit din țară răspuns că pot să rămân.

Și atunci m-am dus la dânsul și i-am spus că pot să rămân și că as vrea să fac teza de doctorat cu dânsul. El m-a întrebat dacă mi-am ales un subiect. Eu i-am răspuns că nu, iar el a zis: „Atunci vei face din Hegel, din Phaenomenologie des Geistes, capitolul despre der Geist“, a spus.

Asta a fost prima mea temă la doctorat.

Heidegger mi-a mai spus: „Hai la mine, la seminar. Dar trebuie să știi greacă. Cum stai cu greaca?“. Eu i-am spus: „Tămâie!“. La noi greaca se făcea în ultima clasă de liceu și atunci abia apucai să înveți alfabetul, dacă-l învățai, dacă erai un elev bun.

El mi-a spus: „Nu, tu trebuie sa înveți greaca! Uite, îți recomand eu pe cineva…“. Mi-a recomandat deci dânsul un profesor de liceu de greacă și latina, domnul Fleick. Și am învățat cu domnul Fleick pe rupte greaca. Cum s-ar spune acum „intensiv“, curs intensiv de greacă, de două-trei ori pe săptămână Și după o bucată de vreme Fleick mi-a spus: „Acum știi destul pentru seminarul lui Heidegger!“.

 

[La vremea terorii instaurată de „regimul comunist al Anei Pauker” (Virgil Ierunca, în vol. N. Florescu, Resemnarea cavalerilor, Ed. Jurnalul literar, București, 2002, p. 73), Alexandru Dragomir propusese pe rând profesorilor Mircea Florian si D. Pipiddi să-i conducă un doctorat în Platon, nereușind să convingă pe niciunul dintre ei să se apropie la modul oficial de filozoful grec, ștampilat de politruci drept „idealist”  (v. Partea III-a din Interviul lui Al. Dragomir comentat de I.V.S , în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10/71, oct. 2013, p. 16, http://www.scribd.com/doc/183059923/Interviu-Alexandru-Dragomir-III-%E2%80%9EAm-f%C4%83cut-filozofie-f%C4%83r%C4%83-s%C4%83-%C5%9Ftie-tat%C4%83l-meu%E2%80%9D  ). Platon a fost reintrodus oficial în cultura comunistă abia după grațierea deținuților politici (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre viața și opera lui Constantin Noica, în rev. „Viața Românească”, București, Anul XCIV, nr.7, 1999, pp.242-246, sau  http://www.scribd.com/doc/191637785/Isabela-Vasiliu-Scraba-Ceva-despre-viata-si-opera-lui-Constantin-Noica , precum și  Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre,  http://www.scribd.com/doc/170647767/Isabela-Vasiliu-Scraba-NOICA-PRINTRE-OAMENII-MICI-%C5%9EI-MARI-AI-CULTURII-NOASTRE-LA-25-DE-ANI-DE-LA-MOARTE ). În principal datorită eforturilor fostului deținut politic Constantin Noica, intrat în pușcărie pentru „vina” de a fi dat la publicare o scriere a sa despre Hegel prin redactorul Zigu Orenstein/Ornea care a dat apoi manuscrisul pe ascuns Securității (v. Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005). Imediat după război, în cercul său de prieteni (format de Mircea Vulcănescu, Constantin Floru, Petru Comarnescu, Arșavir Acterian, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Nicolae Steinhardt, etc.), cu care Noica discuta filozofie în casa pe care o construise în apropierea pădurii Andronache (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica împreună cu Alexandru Dragomir în cultura colectivistă, în rev. „Argeș”, Pitești, An X (XLV), Nr. 4 (334), aprilie 2010, p.22-23, sau  http://www.scribd.com/doc/171898023/Isabela-Vasiliu-Scraba-C-Noica-impreun%C4%83-cu-Alexandru-Dragomir-in-cultura-colectivist%C4%83 ) gândirea lui Platon reprezenta unul dintre subiectele cele mai dezbătute. La vremea „Școlii de înțelepciune” de la Andronache (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Incultura Păltiniș, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15 ian., Nr. 272/ 2014, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/inculturaPaltinis6.htm  ), Mircea Vulcănescu redactase un text despre condamnarea lui Socrate, iar Noica scrisese deja interpretarea sa la dialogul platonic Lysis, publicată după mai bine de două decenii. În post-comunism piața cărții a fost umplută –din păcate- de Platon-ul materialist al perioadei comuniste, puținele tentative de a diversifica oferta prin re-editarea traducerilor dinainte de 1948 ale eminentului elenist Stefan Bezdechi sau ale lui Cezar Papacostea fiind trecute sub tăcere, adică „înmormântate”. Constantin Noica îi spunea în 1972 filozofului Octavian Nistor (1917-1993) că tinerii (cooptați de el să-l traducă pe filozoful grec) citesc Platon și „tot la filozofia marxistă ajung” (vezi vol. Noica în arhiva Securității, Ed. MNLR, 2010, vol. II, p.101).)].

 

 

 Apoi Fleik i-a dat telefon și i-a spus că sunt pregătit. Și uite așa am intrat în seminarul lui, unde erau aproape toți cu examen de stat, nu simpli studenți. Și am stat acolo, și am pregătit teza, până când m-au chemat înapoi în țară, căci era război și mobilizare. N-am terminat teza, am venit.

De atunci, nici n-am mai putut să fac nimic. Asta e !

Fabian Anton  : Domnule Dragomir, o întrebare mai delicată  : Cu Garda de Fier, cu Mișcarea legionara, ați avut legături?

Alexandru Dragomir: Nu! Nici o legătura, decât că am avut prieteni care au fost legionari…

F. A. : Cum vedeți totuși adeziunile lor la așa ceva? A fost o mișcare dăunătoare ? Nocivă?.

Alexandru Dragomir : Ei… nocivă. Pentru asta ar trebui să fixam ce este bine și ce este rău. Și atunci eu o să pierd prânzul Ce să spun ? E adevărat că în tineretul studențesc de atuncea era un puternic curent legionar. Și datorită lui Nae, dar și datorită Legiunii. Cred că nu am fost niciodată atras de Garda de Fier și de Legiune din numeroase motive, primul fiind că eram un student foarte preocupat, foarte pasionat de filozofie. Nu aveam timp de chestii d-astea. În al doilea rând pentru că acolo era o combinație de misticism și de violență care, în capul meu, era contradictorie și trăda o lipsă de consistență și o lipsă de seriozitate. Asta în capul meu de atunci! Dar mulți dintre colegii meu au îmbrăcat cămașa verde. Și chiar dintre profesori, cum a fost Herseni, de pildă. Așa că niciodată nu am avut nici o apetență pentru Garda de Fier. Ei nu racolau membri. Nu veneau să te ispitească, să stea de vorbă cu tine, să caute să te atragă Nu, nu! Dacă vroiai, bine. Dacă nu, te lăsau în plata Domnului. Asta a fost.

Legăturile mele cu ei au fost deci nule.

Dar aveam prieteni care erau legionari, printre alții, Dinu Noica. Dar eu niciodată n-am știut și nu m-a interesat dacă a fost simpatizant legionar, dacă a fost sau nu înscris în Legiune. Nu știu Despre unii colegi de-ai mei, cum a fost Frunzetti de pildă, care era mai mic decât mine cu un an sau doi, știu că era legionar. Dar era moda. Mă rog.

 

{În replica ce urmează, cenzorii de la «Observatorul Cultural» au schimbat autorul, ca să apară că Alexandru Dragomir ar fi spus pe 15 iunie 2000 că și Mircea Eliade era legionar. Din înregistrarea pe bandă magnetică se constată că în realitate spusele aparțin tânărului  Fabian Anton. Cu o proveniență extrem de dubioasă, ar exista o singură așa-zisă „dovadă” (a  relației tânărului Eliade cu Legiunea), cu care defilează cripto-comunismul  fostei Edituri „Politice” în teza de doctorat a lui Țurcanu devenită o lectură obligatorie ca și „Anii treizeci”, tricotați de  Zigu Ornea  după modelul falsificatorului Mihail Roller, ambele citate în doctoratul Anei Maria Fomin, Mircea Eliade. Paradigma unui nou umanism, din 2013, condus de Mircea A Diaconu la Universitatea din Suceava. Fără nici o altă sursă care să o confirme (vezi vol. F. Dworschak, În apărarea lui Mircea Eliade, Criterion, 2007, p. 251), unica „dovadă” a fost extrasă dintr-un dosar încă secret (nr. 573). Ea provine dintr-o declarație scrisă foarte probabil în urma schingiuirilor de arestatul Radu Gyr. Amintind despre această așa-zisă „dovadă”, Florin Cântec observa cu justețe „surprinzătoarea amabilitate a SRI-ului de a-i pune la dispoziție aceste dosare secrete domnului Țurcanu” (Florin Cântec, Corespondența M. Eliade-Radu Gyr, în rev. „Origini. Romanian Roots, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p. 29). Florin Cântec, fost bursier Fulbright care a cercetat la Regenstein „Mircea Eliade Papers”, mai notează că „ar fi fost interesant dacă Țurcanu ar fi oferit mai multe detalii despre conținutul dosarului 573 citat. Era dosarul întocmit lui Eliade sau lui Radu Gyr? Pentru că oricum trebuie să fie vorba de un dosar construit pe baza documentelor Siguranței, dar prelucrat apoi de Securitate pentru a fi folosit ori împotriva unuia ori a celuilalt” (Florin Cântec, ibid., p.30). Din cartea lui Țurcanu, Mircea Handoca a semnalat tendențioasa prezentare a prieteniei dintre Eliade si Sebastian, „agent al serviciului secret al lui Moruzov și Eugen Cristescu”(apud. Mircea Handoca), prin omiterea celor două scrisori trimise din Portugalia de Eliade profesorului Al. Rosetti (vezi textul Din nou despre cartea lui Florin Țurcanu, în vol. Mircea Handoca, Noi glose despre Mircea Eliade, București, 2006, pp. 48-49). Cum bine se știe, cel mai important volum care i-a apărut lui Eliade post-mortem, în premieră mondială sub forma traducerii si publicării în 2001 în Spania, a fost „Diario Portugues”, tradus  (după microfilmul manuscrisului) de Joaquin Garrigos. La pagina 242 traducătorul spaniol adaugă următoarea notă  („adnotacion inedita” din „Jurnalul”  lui Eliade) scrisă de Mircea Eliade pe 18 sept. 1945: „La Legion ha destruido a toda la generacion y ha llevado al fracaso a todos los que tuvieron contacto con ella, siquera fuera esporadicamente”. În România (cripto-comunistă) „Jurnalul lusitan” a apărut după cinci ani adus din SUA (xeroxat) de Florin Țurcanu și scos de  fosta Editură Politică într-o primă ediție cu lipsuri și interpretări greșite  ale unor  cuvinte din manuscriul eliadesc, urmată în 2010 de o a doua ediție, si aceasta cu lipsuri (de ex. la p. 354 lipsește o pagină din manuscrisul Jurnalului portughez, pagină care există în traducerea spaniolă din 2001). În ambele ediții (2006 și 2010) notația lui Eliade din 18 septembrie 1945 nu a fost inclusă. Jurnalul portughez a fost de urgență răstălmăcit de cei dispuși a-l ataca pe marele istoric al religiilor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si detractorii săi, in rev. „Acolada”, Satu Mare, Nr. 4(77), aprilie 2014, p.15, sau  http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx . Într-un articol foarte lacunar la capitolul bunului simț, Ovidiu Pecican (istoric veleitar, activ pe Wikipedia.ro sub pseudonimul „Dedi”, care nu uită că năsăudeanul Nicolae Drăganu s-a născut în Imperiul austro-ungar, în schimb „uită” că renumita  lucrare din 1933 a lui Nicolae Drăganu - interzisă de unguri - despre răspândirea, în Transilvania și în Panonia până la lacul Balaton, a românilor între vacurile IX si XIV a fost premiată de Academia Română, cum îi „uită” si titlul de academician, precum și colaborarea cu Virgil Șotropa, din 1943 membru de onoare al Academiei, istoric cu care N. Drăganu a scos între 1924 și 1940 cele 28 de volume ale Arhivei someșene) se închipuie pe sine mai in temă cu istoria românilor decât Nicolae Iorga, Gh. Brătianu si Mircea Eliade, pe ultimul privindu-l de sus de pe cataligele închipuitei sale posturi de mare istoric. In articolul intitulat  „Românii lui Eliade” scris în marginea volumului eliadesc despre Latinii din orient, Pecican nu se jenează să scrie că Eliade în Jurnalul lusitan s-ar declara fățiș legionar. Directorul Institutului Cervantes de la București, J. Garrigos, fiind și traducătorul Jurnalului portughez apărut în premieră mondială în Spania, face într-un interviu din 2002 distincția de bun simț între politică si simpatia lui Eliade pentru valori, precizând următoarele: „din tot ce am citit de Eliade nu am găsit un singur rând  antisemit” (în „România liberă”, nr. 3668, aprilie 2002, p.8, citat de Mircea Handoca în vol. Noi glose despre Mircea Eliade, Ed. Roza Vânturilor, 2006, p. 23)}

 

 

Fabian Anton : Erau și Acterienii! Și Eliade, și Cioran.

Alexandru Dragomir  : Ăștia erau prea mari ca să fie simpli legionari. Dar, sigur, fiind ciracii, învățăceii lui Nae Ionescu, erau considerați drept legionari. Da nimeni nu știa dacă erau înscriși în Legiune. Nici până în ziua de azi eu nu știu dacă ei erau înscriși sau nu în Legiune.

Unii spun că erau, alții spun că nu erau. Nici nu mă interesa. Absolut deloc nu mă interesa chestia asta cu Legiunea, cu Arhanghelii…

 

 

IsabelaVS-Interviu5bAlexDragAcolada.rft/16 dec. 2014/ 24210car. / 3544cuv.

 

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

 

Interviu Alexandru Dragomir (Partea a V-a)

 

ALEXANDRU DRAGOMIR DESPRE OAMENII MARI

CARE NU SÎNT NOTORII DE POMANĂ

 

(Interviu din iunie 2000, refăcut de Isabela Vasiliu-Scraba după cenzurarea lui în «Observatorul Cultural», 2005, și însoțit pe alocuri de comentarii)

 

Fabian Anton: Ce rol a jucat în viata d-voastră plictiseala?

 

[ In discuția cu un om trecut de optzeci de ani care afirmase că este filozof de la 16 ani, acestă „plictiseală” poate să fi fost invocată cu gândul la cunoscuta părere a lui Aristotel după care nu omul activ, individul care nu-și vede capul de treburi este înclinat spre filozofie, ci doar acelea care dispune de suficient răgaz de meditație. În lagărul comunist,  angajarea supraviețuitorilor temnițelor politice era o problemă atât de spinoasă încât filozoful C-tin Noica a fost angajat la Centrul de logică după mai mult de un an de la ieșirea din închisoare. (Singurul loc de muncă - oferit poetului Traian Chelaru (1906-1966), vinovat de a fi fost universitar cernăuțean, bursier al Școlii Române din Paris (1930-1933), al Școlii Române din Roma (1933-1934),  și doctor în filozofie (1937) la Universitatea din Cernăuți cu o teză despre David Hume -, a fost la deratizarea Capitalei, post care a dus la moartea prematură a poetului iconar invitat în 1935 de Iorga să țină prelegeri la Vălenii de Munte. Într-o carte a filozofului Anton Dumitriu, scriere care a avut nevoie de 13 referate ca să fie publicată în comunism, invocarea acelui otium liberale a fost o mare îndrăzneală, chiar cu trimitere la „materialistul” Aristotel. Fiindcă paznicii ideologiei statului polițienesc nu erau de acord cu ideea că  „doar șezând și odihnindu-se omul devine înțelept”. La ei, odihna prielnică meditației era soră bună cu „parazitismul” pedepsit prin lege, în condițiile în care victimele „luptei de clasă” erau lăsate să moară de foame prin refuzarea angajării lor în „câmpul muncii”. Referirea la Aristotel poate fi însă hazardată. În schimb, dacă avem în vedere interesul cultivat cu asiduitate după 1990 pentru Emil Cioran (vezi Radu Portocală, Emil Cioran - sfârșitul furat, în „Jurnalul literar”, București, nov. 2001, p. 1 și 21 , inclus în vol.: Emil Cioran în conștiința contemporanilor săi din exil. Crestomație de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion Publishing, Bucuresti, 2007, pp. 257-262; http://www.scribd.com/doc/187763386/Radu-Portocala-Cioran-Sfarsitul-furat  si Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu. Despre inocularea rușinii de a fi român, în rev. „Acolada”, Satu Mare, 1/2011, p.17, sau http://www.scribd.com/doc/167071165/Isabela-Vasiliu-Scraba-Cioran-prin-l%C4%83ut%C4%83rismul-lui-Ple%C5%9Fu-Despre-inocularea-ru%C5%9Finii-de-a-fi-roman , text cenzurat de segmentul românesc al internetului prin site-ul ro.scribd unde a fost ascuns pe 25 dec. 2012 de posibilii săi cititori, precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prophete de la vraie saintete (a propos de Mircea Vulcănescu) , comunicare susținută la Colocviul internațional Cioran ( a se vedea înregistrarea http://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg )  organizat în mai 2011 de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și publicată în rev. „Origini. Romanian Roots”, July-Dec. 2011, pp.22-25, document de asemenea „ascuns” de paznicii de la ro.scribd  ca să nu fie parcurs la http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela-Vasiliu-Scraba-Emil-Cioran-prophete-de-la-vraie-saintete ), mai plauzibil ar fi că tânărul de douăzecisicinci de ani a reținut povestea cu „plictiseala” dintr-un manuscris al lui Mircea Vulcănescu publicat după jumătate de secol de la scrierea lui. 

   Amintindu-și de a doua vizită făcută în 1940 la Băneasa profesorului Nae Ionescu (1890-15 martie 1940) ieșit bolnav din lagărul unde fusese închis fără verdictul niciunui proces din 8 aprilie 1938 până în decemnbrie 1939 -, Vulcănescu scrisese că Nae Ionescu a ținut o dată o lecție pe tema plictiselii care l-ar fi entuziasmat atât de mult pe Emil Cioran, încât acesta n-a putut-o uita. Referitor la plictis, într-un aforism din Sylogisme de l’amertume, creatura este imaginată de Emil Cioran „dorind să-și cunoască Creatorul” (vezi Stan M. Popescu, El Hambre De Dios. De Pascal a Saint-Exupery, 1955, p.6), chiar cunoscându-L. Viața creaturii s-ar desfășura între doi poli, cel mai de sus al ajungerii la plinătatea existenței pe care o aduce cu sine extazul religios, și cel de jos al golului de existență pe care-l reprezintă plictisul: „Entre l’Ennui et l’Extase se deroule toute notre experience du temps”. De la nivelul experimentării – de patru ori – a preaplinului de existență prin care extazul religios se diferențiază de orice alt eveniment trăit (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei, referat pentru Colocviul internațional Cioran, Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 8-11mai 2014, publicat pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Târgu-Mureș, Anul VI, nr.4/ 64, aprilie 2014, pp. 14-15 și în nr. 5/ 65, iunie 2014, pp. 16-18, on-line la  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranMistic15.htm , precum și documentatul text al lui Titus Lateș despre lecturile lui Cioran din tinerețe, cuprins în vol. Studii de istorie a filozofiei românești, VII, Ed. Academiei, București, 2011, pp. 88-93). Cioran a meditat în scrierile sale la universul omului modern căzut întâi în istorie (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Două traduceri trădătoare în cărțile lui Cioran, pe hârtie în rev. „Curtea de la Argeș”; Anul V, Nr. 10/ 47, oct. 2014, p.6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranTraducere4.htm  ), într-un timp desprins de eternitatea (bună) care dădea timpului în momente excepționale o strălucire și o consistență de netăgăduit. A fost interesat si de „plictisul” monastic, amenințând trăirea duhovnicească (Convorbiri cu Cioran, București, 1993, p. 89),  pasionat fiind și de scriitorii religioși aflați la un pas de erezie (op. cit., p.25). După Cioran, omul post-modern a eșuat dincolo de istorie. El nu mai este „căzut în timp”, e căzut „din” timp, dincolo de timpul istoric, într-un timp decolorat și atât de obosit încât nu-și mai poate supraviețui și  încetează a mai curge. Invadat de un plictis irevocabil, omul nu-și poate depăși condiția post-modernă nici măcar spre a-și recâștiga locul avut în istorie. Spațiului dereglat prin invazia golului de sens, îi corespunde acel timp care a încetat să fie timp, devenind eternitatea proastă a stagnării în gol. Creatura la început plictisită de singurătatea proprie percepută cu luciditate se depărtează din ce în ce mai mult de omul modern de care vorbise Nae Ionescu la cursul său, apropiindu-se de singuraticii lumii golite de sens din teatrul beckettian. Personajele lui Samuel Beckett, cu care Cioran a fost bun prieten, duc o existență fără rost în capcana timpului mort, sau într-un timp gri, doar cu un vag regret al vremurilor ceva mai colorate cândva datorită evenimentelor, și ele din ce în ce mai estompate prin memoria umană funcționând la rândul ei într-un spațiu receptacol al nimicului.

În 1992 apăruse la București volumul lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu, citit de discipolul Noica în manuscris (vezi volumul bilingv, englez-român Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângeriolor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, on-line http://www.isabelavs.go.ro/Discip/discip.html  care se găsește în mari biblioteci occidentale, http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439&referer=brief_results  nu numai la Biblioteca Națională din al cărei catalog on-line a fost îndepărtat numele scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba), poate chiar înainte ca paginile despre mareșalul Ion Antonescu (locuitor al fostei vile a lui Nae Ionescu de la Băneasa) să fi fost smulse din manuscris. Cartea (cenzurată) despre Nae Ionescu, „tulburătoare la culme” (C-tin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcănescu în „Almanahul literar 1984” ), a fost tipărită pe hârtie de calitate inferioară de fosta Editură „Politică” sub titlul Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut (București, 1992). În ea Mircea Vulcănescu consemnase că plictiseala  a fost înfățișată de Nae Ionescu (la acel curs care-i plăcuse atât de mult discipolului Cioran) ca o stare a creaturii rămasă singură, față în față cu sine însăși (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, Bucuresti, 1992, p.142).

La doisprezece ani de la ultima vizită pe care discipolul Vulcănescu a făcut-o la Băneasa profesorului Nae Ionescu si la șase ani după încarcerarea sa fără nici o vină,  filozoful Mircea Vulcănescu era ucis în „universitățile lui Teohari Georgescu” (apud. Petre Pandrea; vezi și înregistrarea mea de la Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 25 nov. 2012  http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ  precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, în rev. „Viața Românească”, nr. 7-8/2000, pp.176-181, sau http://www.scribd.com/doc/191641168/isabela-vasiliu-scraba-nae-si-vulcanescu , text pe care paza segmentului românesc al internetului l-a ascuns luni de zile, acesta fiind unul din cele 21 texte ale Isabelei Vasiliu-Scraba „dosite” de controlorii români de la ro.scribd). După uciderea prin schinghiuire, filozoful Mircea Vulcănescu a fost aruncat la grămadă în Râpa Robilor de la Aiud, unde se află azi în construcție un centru de studiere „globală” a „victimelor predilecte ale hitlerismului” (apud. I.D. Sârbu) împreună cu martirii închisorilor comuniste (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Aiud: hidra cripto-comunistă contra vetrei monahale de la Râpa Robilor, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, nr. 11-12/ 2009, p.24;  http://www.scribd.com/doc/189886227/Isabela-Vasiliu-Scraba-Aiud-Hidra-cripto-comunista-contra-vetrei-monahale-de-la-Rapa-Robilor ). În anul omorârii în temnița comunistă a Aiudului (v. Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, prefață la  vol. Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum I.O., 1999, pp. 5-17) a prietenului său care-i dedicase în 1944 Dimensiunea românească a existenței , prieten care nu și-a strâns în volum eseurile publicate prin reviste, nelăsând în urma lui nici o carte tipărită, asemenea faimosului profesor Nae Ionescu, Emil Cioran publica în Occident  Sylogisme de l’amertume (Paris, 1952) unde, imaginându-se ironic pe sine ca un excroc al abisurilor metafizice (l’escroc du Gouffre)  nota că „la ‘vie’ est une occupation d’insecte” (referindu-se desigur la viața celor mulți, asemenea furnicilor trăitoare în societatea pe care instinctiv o formează, model „social” ispititor pentru cei deranjați de existența oamenilor de escepție). Poate cu gândul chiar la Mircea Vulcănescu, Emil Cioran mai consemnase printre alte aforisme că au existat vremuri (ce le răscumpără pe ale noastre) în care, alături de filozofi care scriau, existau și filozofi care gândeau fără să-și noteze gândirea și fără a fi mai puțin prețuiți decât ceilalți.

Lucrurile s-ar fi schimbat „depuis que l’on se prosterne devant l’efficace” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”, on-line http://www.omniscop.ro/author/isabela-vasiliu-scraba/ ). În vremurile noastre „l’oeuvre est devennue l’absolu du vulgaire; ceux qui n’en produisent pas sont considérés comme ‘ratés’. Mais ces ‘ratés’ eussent été  les sages d’un autre temps; ils rachêteront le nôtre pour n’y avoir pas laissé de trace” (Cioran, Sylogisme de l’amertume, 1952). Între subtilitatea și consistența ideatică a unor astfel de gânduri cioraniene  și primitivismul gândirii după șablon a unui beneficiar al regimului comunist si post-comunist e o distanță de la cer la pământ, dacă avem în vedere părerea despre Mircea Vulcănescu și despre Nae Ionescu a acelui fost ministru ridicat în slăvi de la primele sale conspecte tipărite în albumul de artă Corot (1971): „Ca și Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu a putut fi contestat pentru lipsa operei masive” (vezi Andrei Pleșu, în rev. „Manuscriptum”, nr. 1-2/ 1996, p. 109, interviu inclus și în volumul omagial scos în 2004 la Centenarul nașterii lui M. Vulcănescu de Editura Radio). Cu așa o gândire de două parale a unui lider de opinie mediatizat decenii la rând (înainte și după 1990), lipsa operei filozofului Alexandru Dragomir  a putut prilejui (si după citirea volumului Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004; http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEUTIC%C4%82-LA-ETERNITATE-Alexandru-Dragomir-in-singur%C4%83tatea-gandului , îndepărtat împreună cu alte 43 de texte ale Isabelei Vasiliu-Scraba - pe 25 dec. 2013 de supraveghetorii de la ro.scribd, care după câteva zile a redus cenzura la 19 documente) neinspirate comentarii pe linia așa-zisei  „ratări” a lui Alexandru Dragomir (vezi Florian Roatiș, Pledoarie pentru filosofia românească, Ed. Aius, Craiova, 2006, p.117).

Or, după Cioran, un gânditor autentic nu se poate rata. Fie că publică o duzină de volume, fie că nu publică nici măcar o carte, el este ceea ce este, cu atât mai dificilă devenindu-i „ratarea” într-o lume de impostori si de plagiatori, cum a fost (cu excepția lui Noica, a lui Anton Dumitriu, si a câtorva nume mai puțin răsunătoare) lumea filozofiei românești înainte și după 1990. La câțiva ani după căderea comunismului, în „România liberă” se demonstra fără putință de tăgadă plagiatul politrucului Ion Ianoși dintr-o lucrare despre Kant a Rădicăi Croitoriu. Mai târziu Mircea Mihăeș a evidențiat plagiatul din volumul despre Dostoievski semnat de același plagiator. Pentru perioada dinainte de 1990 fără egal a rămas plagiatul lui Liiceanu din Noica în teza de doctorat condusă de Ion Ianoși, fost activist cu înalte funcții în ierarhia PCR, ceea ce a contribuit la  menținerea titlului de doctor si după dovedirea plagiatului.

Justețea cuprinsă în aforismul lui Cioran a fost indirect probată de însăși „recuperarea” filozofului Alexandru Dragomir la doi ani după trecerea sa în lumea celor drepți. Deși la mijloc a fost o penibilă încercare de a-i distorsiona gândirea în volumul de prelegeri Crase banalități metafizice, „recuperarea” începută în 2004 a adeverit oarecum și observația lui Mircea Eliade că „geniul se răzbună întotdeauna. Mai devreme sau mai trârziu, orice mare personalitate începe să fie înțeleasă și prețuită cum se cuvine”. Această subtilă remarcă am pus-o drept motto al volumului meu bilingv despre discipolii lui Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor..., Slobozia, 2000, on-line https://fr.scribd.com/doc/153762785/IsabelaVasiliuScrabaNaeDiscipoli ).

 

Alexandru Dragomir : Nu i-am atribuit [plictiselii] nici un rol. Țineam prea mult la viată.

Fabian Anton: Iubiți viața  ?

A. D. : Cât sunt viu, da! Apoi… o să mai văd! Dar, în orice caz, iubesc lumea.

F. A.: Iubiți lumea, dar sînteți, cum se știe, un retras. Un om care nu frecventează foarte mult societatea.

A. D. : Păi, lumea nu se reduce la o societate de câțiva indivizi pe care-i cunoști. Lumea înseamnă și pădure, și mare, și animale, animalicule, gândăcei, fluturi. Toate astea sînt lumea. E un obicei, - cred că nu-i numai al nostru (eu sunt cam contra judecăților gen „noi, românii“, care încep cu „noi, românii“) -, care spune că, dacă n-ai acest orizont de a te raporta minim de la oameni la animale, de la animale la insecte, de la insecte la plante, dacă toate astea nu formează un împreună și necontenit prezent, atunci n-ai făcut mare lucru în viață. N-ai făcut mare lucru în viață, dacă n-ai învățat acest abecedar din vestibulul gândirii Ca filozof, firește! [v. Isabela Vasiliu-Scraba, „În fond eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu” (Al. Dragomir), în rev. „Argeș”, Pitești, nov. 2005, p.21; http://www.scribd.com/doc/189934721/Isabela-Vasiliu-Scraba-%E2%80%9EIn-fond-eu-fac-o-teza-de-doctorat-la-Dumnezeu%E2%80%9D , text cuprins si în volumul Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, 2004].

 

F. A.  : Ce rol au avut prietenii în viața dumneavoastră?

A. D.  : Dar în viața dumitale?

F. A.  : Au!

A. D.  : Vezi? Și în viata mea au avut un rol. Cred că întotdeauna am avut prieteni, buni, foarte buni. Astăzi nu mai am prea multi, fiindcă cine mai stă de vorba, cine mai este prieten cu un octogenar?

Am vreo doi prieteni buni, octogenari de-ai mei, cu care mă întâlnesc. Cu care conversez, cu care stau de vorbă, jumătate din discuții fiind: «Da, acela, domnule, cum îl cheamă… Am uitat…  ». Iar din partea lor primind exact aceleași replici sau replici de genul: «Era unul așa, blond, palid, care venea pe la noi prin 1935-1936…  » «Nu știu  ! Nu mai țin minte  !» Sau: «Da, da, da… îl știu  ! Dar nu știu cum îl cheamă. Nu mai știu  !».

F. A. În afară de filosofie v-au mai interesat și alte științe  ?

A. D. Nu  ! În comparație cu interesul pentru filosofie, nu.

Ma întrebați despre prieteni [v. Isabela Vasiliu-Scraba, Doi filozofi prieteni: Octavian Vuia și Alexandru Dragomir, în rev. „Jurnalul literar”, București, dec.2004, p. 13; http://www.scribd.com/doc/188004276/Isabela-Vasiliu-Scraba-Doi-filosofi-prieteni-Alexandru-Dragomir-si-Octavian-Vuia ], mă rog… Prietenii ca prietenii…, dar erau câteva personalități pe care le-am întâlnit și care au avut un rol foarte important în viața mea.

Am învățat și eu, uitându-mă la ei, frecventându-i și, uneori, bucurându-mă chiar de oarecare simpatie din partea lor, am învățat  ce înseamnă mecanismul oamenilor mai mari din, să spunem, filosofie. Cum a fost Dinu Noica, cum a fost Mircea Vulcănescu și, înainte de toate, firește, pentru experiența mea, marele Heidegger. Și cred că acesta este un lucru nu numai important, dar care poate fi ridicat la un anumit rang  : Sînt unii care au cunoscut oameni mari și alții care n-au cunoscut oameni mari. „Oameni mari“ între ghilimele, căci nici tu și nici eu nu știm ce este aia „oameni mari“. Dar oameni care nu sînt notorii de pomană, degeaba.

F. A.  : Vorbim de Dinu Noica. El este acum cât de cât cunoscut. Însă îl pomeniți pe Vulcănescu, iar el nu este prea cunoscut de tineri.

 

[Din 1945 - de când Ion Călugărul scrisese în „Scânteia” că Dimensiunea românească a existenței ar ilustra o idee politică, aceea a „imperialismului românesc”,  cu o pauză de vreo patru decenii până să-i devină lui Vulcănescu din nou numele publicabil, întâi prin retipărirea în 1983 a Dimensiunii… în revista „Caiete Critice” coordonată de Eugen Simion, apoi prin introducerea într-un almanah literar a câtorva amintiri ale lui Noica legate de Mircea Vulcănescu -, si până în 1991 când a apărut în condiții extrem de modeste volumașul Logos și eros (Ed. Paideia, București, 1991), discursul comentatorilor acestui subtil filozof n-a părăsit cadrul politic: în 1983 Dumitru Ghișe evidenția  „substratul intereselor de clasă” iar Gabriel Liiceanu („discipolul lui Henry Wald”, apud. Noica, 1975) „coborârea în regional” pentru a „exalta  specificului național și a elimina – ca străine și impure – influențele culturale de tip vestic” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.231). În fișa despre Mircea Vulcănescu tipărită de Humanitas într-un dicționar filozofic coordonat de un academician cu liceul pe puncte, o fostă profesoară de socialism a trudit și ea să-l înscrie pe filozoful creștin care a fost Mircea Vulcănescu într-o perspectivă istorico-politică, notând că în gîndirea lui Mircea Vulcănescu „arhaica viziune mioritică despre moarte e mai degrabă un anacronism, decât o trăsătură a spiritualității naționale” (Marta Petreu în Dicționarul operelor filozofice românești,1997). Credem că supraviețuirea șabloanelor politice (neabandonate nici după 1990 de așa numiții „cititori avizați”, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea gândirii lui Mircea Vulcănescu, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN7.html  ) ar explica ceva mai plauzibil faptul că Mircea Vulcănescu nu era cunoscut de tineri, nici după zece ani de cripto-comunism.]

 

A. D.: Mircea? Cred și eu! Fiindcă nu a scris! Da! Mi-a spus Diaconu că a publicat acum câte ceva… dar…

F. A.  : Sînt cele cinci volume de la Editura Eminescu !

A.     D.  : S-a ajuns deja la cinci volume? Mă mir !

 

{Prețuind gândirea filozofului creștin Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mântuirea prin trecerea în virtual, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, nr. 148/ 2001, pp. 6-7; articol cenzurat de ro.scribd care nu-l indică printre articolele postate, desi el se află on-line  la http://www.scribd.com/doc/190131810/isabela-vasiliu-scraba-mantuirea-prin-%E2%80%9Etrecerea-in-virtual%E2%80%9D    ), Alexandru Dragomir se va arăta (desigur, cu politețea celui care-și menajează interlocutorul) uimit de apariția post-comunistă a unor opere vulcănesciene din manuscrise nefinisate de autorul lor, „opere” care nu pot fi  la înălțimea celor publicate de Mircea Vulcănescu în periodicele din interbelic. În plus, lipsa de vocație filosofică și de profesionalism a îngrijitorilor unor astfel de volume  și-a pus amprenta în mod decisiv asupra lor, coborându-le nivelul (ne referim în mod special la prioritatea dată de Marin Diaconu unor texte nefinisate, recuperate de el din arhiva filozofului. Se pare însă că aceasta era o „directivă” editorială comunistă fiindcă și în cazul lui Eliade, prioritate aveau scrierile de tinerețe, cu mult mai puțin importante față de operele de maturitate, premiate de Academia Franceză. Fapt observat și de Monica Lovinescu după publicarea tezei de licență a lui Mircea Eliade.). Mai scandaloasă era însă la data interviului (luat pe 15 iunie 2000) situația  așa-ziselor „opere” ale lui Alexandru Dragomir, cu care venise  Fabian Anton la bătrânul filozof să-i arate ce vînd sub numele lui Dragomir anticarii de la Universitate,  „opere” atât de modificate de editori  încât Alexandru Dragomir le-a refuzat categoric paternitatea (v. Isabela  Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev. Acolada, Satu-Mare, 3/2013, p.19, sau http://www.scribd.com/doc/167094850/Isabela-Vasiliu-Scraba-Al-Dragomir-nu-este-o-%E2%80%9Einven%C8%9Bie%E2%80%9D-a-lui-Liiceanu-fiindc%C4%83-oamenii-mici-nu-i-pot-inventa-pe-oamenii-mari  precum și  Isabela Vasiliu-Scraba, Pasiunea pentru banalități a dlui G. Liiceanu, în rev. „Vatra veche”, Târgu Mureș, oct. 2012;  http://www.scribd.com/doc/171900454/Isabela-Vasiliu-Scraba-Pasiunea-pentru-banalit%C4%83%C8%9Bi-a-d-lui-Gabriel-Liiceanu). Povestind cum a fost descoperită de Newton legea gravitației, Petre Țuțea sublinia intervenția „inspirației” venită de sus, de la Dumnezeu. Se pare că însăși „inspirația” tânărului Fabian Anton,  de a-i aduce lui  Alexandru Dragomir (care nu mai ieșea de ani de zile din casă din cauza unei foarte severe angine de efort, suferință care-l făcea să se oprească extrem de des atunci când avea de mers pe jos, cum aveam să aflu de la Mihai Șora) să-și vadă cu ochii lui „opera” care-i era vândută la tarabele de la Universitate -, s-a împărtășit din aceeași sursă divină.}.

 

Fabian Anton  : Va întreb atunci… Puțini din tinerii de azi mai au norocul, șansa de a se afla alături de personalități ale generației dumneavoastră sau ale generației ’27. Câți pot veni la dumneavoastră  ? Câți îl pot frecventa pe domnul Paleologu ? Sau câți tineri îl frecventau pe Arsavir Acterian, de pildă. Și vă întreb, pentru studenți, mai ales pentru cei de la Facultatea de Filosofie, ce rămâne de făcut, ce modele au ei dacă lasă nedescoperite toate aceste valori?

Alexandru Dragomir: Eu nu cred că opera unui gânditor are o singură dimensiune: cantitatea, câte volume sînt scrise. Mircea Vulcănescu a lăsat în urmă foarte puțin. Mă mir că domnul Diaconu a reușit să reunească atâtea texte. E curios  !!!

Mircea Vulcănescu nu a scris, nu avea nici o ambiție să publice. Era și foarte ocupat. A avut întotdeauna slujbe importante: în Direcția Vămilor, la Ministerul de Finanțe. Însă nu era preocupat (să publice). În schimb, era enciclopedic atunci când vorbeai cu el. Enciclopedic! (24210 car.)

 

 

Sursa:  www.isabelavs.go.ro .

 

IsabelaVS-AlexDragPartea6Tutea/9 dec.2014/25125 car./3788 cuv.

 

Interviu Alexandru Dragomir (VI): „Eu mă simt acasă doar în filozofie”

 

(Interviu din 15 iunie 2000, refăcut de Isabela Vasiliu-Scraba după cenzurarea lui în «Observatorul Cultural», nr. 275/2005, și însoțit pe alocuri de comentarii)

 

 

Fabian Anton: Petre Țuțea spunea că enciclopedismul este un defect, un cancer mintal…

Alexandru Dragomir: Nu mi se pare că ceea ce spune Țuțea ar fi de luat în serios. Țuțea vorbea multe, mult prea multe…

 

[Când nu mai era înregistrat doar pe ascuns, de către Securitate, si când multele lui spuse din 1990 erau înregistrate și publicate de diverși vizitatori fără a i se arăta șpalturile si fără a i se cere „bunul de tipar”, așa cum s-ar fi cuvenit, Petre Tuțea atrăsese atenția asupra unui aspect trecut cu vederea de toți amatorii de interviuri lăbărțate prin paginile revistelor de cultură: „interviurile în genere sînt adevărate infracțiuni la ideea de meditație” (Între Dumnezeu și neanul meu, Ed. Anastasia, București, 1992, p.37). „Răzmerița sinucigașă din decembrie 1989”(Mircea Sandu Ciobanu, 11 mai 1991) trebuia să se întâmple, observase Vasile Andru, să nu se ducă Petre Țutea în lumea de dincolo cu lacătul la gură, sub permanente amenințări, anchetări și percheziții cu confiscarea scrierilor sale. Cioran l-a portretizat pe Țuțea în două scrisori către un fost coleg de liceu: "Ca și tine, îi păstrez lui Petrică aceeași admirație. Ce om extraordinar! Cu verva sa fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputație mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre sau, mai degrabă, ca despre singurul spirit genial pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc în viața mea". (Emil Cioran, aprilie, 1974). "Așa cum ți-am scris ultima dată, admirația mea pentru Petrică a rămas intactă de-a lungul anilor. Ce geniu fulgurant! Îmi amintesc de câteva dintre formulările sale ca și cum le-aș fi auzit ieri. Am cunoscut multe spirite remarcabile dintre care unele erau cu totul de primă mână: nu am întâlnit în nici un caz o inteligență atât de incandescentă ca a sa" (Cioran, mai, 1974, preluate din notele eseului: Isabela Vasiliu-Scraba, Petre Țuțea: „Orice mare inteligență basculează între religie și filozofie”, on-line  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-TuteaNae.htm)].

 

Fabian Anton : Așa [precum în cazul lui Mircea Vulcănescu], nici Nae Ionescu nu a scris. Și avem totuși astăzi vreo 30 de volume semnate de el.

 

[In aforismul lui Cioran despre prosternarea în fața hărniciei culturale menifestată prin publicarea de cărți era semnalată valoarea gânditorilor care n-au publicat cărți, dar și-au impresionat contemporanii prin profunzimea gândirii lor (Petre Țuțea, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, la care s-ar putea adăuga Coco Dumitrescu, fostul profesor al lui Nae Ionescu). La fel ca și Emil Cioran, Alexandru Dragomir pune accentul pe CALITATEA unei gândiri, cu mult mai împortantă decât cantitatea, impresionând în mod special pe cei incapabili de a sesiza calitatea. Prin replicile sale, tânărul Fabian Anton repetă inconștient părerea lui Zigu Ornea (publicat de Pleșu în „Dilema” și mediatizat on-line cu o poza postată de Medenagan în Wikipedia.ro, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro, confiscată de o mafie cu interese ascunse, URL https://fr.scribd.com/doc/171896306/IsabelaVasiliuScrabaWikipediaRo  ). Si după căderea comunismului, politrucul Orenstein/Ornea, -cu specializarea lui la Facultatea de marxism-leninism -, își manifestase în reviste ”oficiale” (aflate în topul reclamei pe care și-o fac ziarele post-decembriste prin Radio si TV) convingerea că niște gânditori români de talia lui Mircea Vulcănescu și Nae Ionescu ar putea fi „oficial” contestați „prin lipsa operei” (neadevăr repetat și de Andrei Pleșu). Abia după 1990 s-a văzut că Nae Ionescu, deși nu a strâns în volume scrierile lui răspândite în presa interbelică, a scris mult, lăsând în urmă o operă remarcabilă nu doar calitativ ci si cantitativ, vezi prefața scrisă de Ion Papuc la volumul Isabelei Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, pp.7-8, on-line https://fr.scribd.com/doc/153762785/IsabelaVasiliuScrabaNaeDiscipoli ). Preluarea inconștientă a opiniilor „oficiale”, adică masiv răspândite în scopul precis de a fi repetate este greu de stăvilit la tinerețe. Intrucât falsele păreri ale lui Zigu Orenstein/Ornea, fost redactor de la ESPLA - răsplătit cu o avansare la Centrala librăriilor (vezi „Observatorul Cultural”, nr.277 din 14 iulie 2005: Noica în vizorul Securității) după întemnițarea lui Noica pentru „vina” de a-i fi dat spre publicare la ESPLA un manuscris despre Hegel -, fusese larg difuzată atât prin revista „Dilema” cât și prin  „România literară” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea gândirii lui Mircea Vulcănescu, în rev. „Asachi„, Piatra Neamț, Anul X, nr. 149, iulie 2001, pp.6-7, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN7-oroarea.htm ), exact în perioada masivei editări a lui Nae Ionescu, singurul creator de școală românească de filozofie (în principal la edituri din București, întâi la Editura Roza vânturilor, apoi la fosta Editură „Politică”, urmată de Editura Timpul din Iași care i-a scos  lui Nae Ionescu două volume excelente de publicistică în 1994 si 1996, și, last, but not the least, Editura Crater din București și Istros a Muzeului din Brăila, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Editarea cursurilor lui Nae Ionescu, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 134, aprilie 2000, pp.9-10, http://www.scribd.com/doc/187813651/Isabela-Vasiliu-Scraba-Editarea-cursurilor-lui-Nae-Ionescu sau Isabela Vasiliu-Scraba, Surpriza ultimului curs de metafizică a lui Nae Ionescu, în rev. „Viața Românească”, Anul XCIV, dec. Nr.12/ 1999, pp. 136-139, http://www.scribd.com/doc/191642194/Isabela-Vasiliu-Scraba-Surpriza-ultimului-curs-de-metafizica-al-lui-Nae-Ionescu  ).

Să nu uităm că și opera lui Heidegger se compune în principal din prelegeri universitare, editate la mai mult de două decenii de la expunerea lor: De pildă, acel curs despre Kant din semestrul de iarnă 1936-1937 (care între studenți circulase dactilografiat după stenograme) a fost dat de Heidegger în 1961 lui Walter Biemel să-l transcrie, fiind tipărit prima dată la Tuebingen în 1962. Alexandru Dragomir încearcă să-l lămurească pe tânărul Fabian Anton de falsitatea opiniilor despre inexistenta operă filozofică a profesorului Nae Ionescu, despre care Petre Pandrea (care-i fusese elev la Mânăstirea Dealu) scrisese că „tipologic, era un ascet și un însetat de sfințenie și abnegație în sâmburele cel mai ascuns al personalității sale” (vezi vol.: Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, Co., Inc., București, 1998, p. 223).].

 

Alexandru Dragomir : Cu Nae Ionescu e altă situație! Nae Ionescu era profesor și cursurile lui s-au putut tipări. Au fost steno-dactilografiate și apoi se puteau tipări. Pe lângă asta, el scria la «Cuvântul». Zilnic! Era directorul ziarului «Cuvântul». Și avea acolo asa-zisele editoriale, cum le spunem noi acum. Bun!

 

[Iată și părerea  filozofului Vasile Băncilă, extrem de asemănătoare cu cea a lui Alexandru Dragomir: „E vorbă goală că Nae Ionescu n-a scris. În realitate, a scris mult și chiar filozofie, fiindcă despre orice scria el era filozofie” (vezi V. Băncilă, în vol Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p.16 sau http://www.scribd.com/doc/132110995/Isabela-Vasiliu-Scraba-METAFIZICA-LUI-NAE-IONESCU-in-unica-%C8%99i-dubla-ei-inf%C4%83%C8%9Bi%C8%99are). În perioada interbelică, însăși prestigiul tânărului Martin Heidegger se baza, ca și în cazul tânărului profesor Nae Ionescu,  pe zvonuri transmise din om în om, existând doar notițe de la cursurile lui Heidegger stenografiate si apoi dactilografiate care circulau în cerc restrâns, întocmai cum se petreceau lucrurile în România cu notițele de la cursurile lui Nae Ionescu. O fostă studentă de-a filozofului german consemnase într-un articol publicat în cotidianul „Merkur” (nr.258/oct. 1968) zvonul faimei lui Heidegger auzit de ea în interbelic: „numele lui Heidegger străbătea Germania, ca povestea despre regele ce stătea ascuns. Zvonul glăsuia că filozofia s-a trezit din nou la viață și odată cu ea valorile trecutului ei considerate ca și moarte. Din comorile culturale ale trecutului, revitalizate de gânditorul de la Freiburg, luminează idei de care scepticismul modern n-a știut niciodată. Acum există un învățător. De la el poți învăța să gândești” (apud. Hartmut Tietjen, Cel mai mare filozof al timpurilor noastre, în vol. Martin Heidegger, Ființă și timp, traducere din germană de Dorin Tilinca, Ed. Jurnalul literar, București, 1994, p. 260).

   Mărturiile din epoca în care preda Nae Ionescu sînt întru-totul similare: În opinia celui care s-a ocupat de litografierea cursurilor lui Nae Ionescu, Profesorul ar fi „deschis ochii și mintea studenților asupra problemelor filozofice” discutându-le fără a se „lăsa copleșit de mărimea și autoritatea” vreunui filozof din trecut. Așa se explică faptul că, de la Titu Maiorescu, el e singurul dascăl care a făcut școală” (Dumitru Cristian Amzăr, Prefață la vol. Nae Ionescu, Îndreptar ortodox, Wiesbaden, 1957). „Ca dascăl de filozofie, Nae Ionescu era extrem de interesant, vădind prospețime în gândire, pitoresc în prezentarea ideilor mai greu de sesizat, o cugetare pe viu, o cercetare în adâncimea problemelor, degajând concluzii surprinzătoare prin îndrăzneală și originalitate” (Arșavir Acterian, Mărturii despre Nae Ionescu, în rev. „Echinox”, Cluj-Napoca, nr. 7-8-9, 1991).

    La moartea profesorului Nae Ionescu, fostul său asistent (devenit peste ani  „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”) îi rezumă astfel poziția filozofică: „Tragedia omului, de la Adam încoace, Nae Ionescu o găsea în incapacitatea omului de a iubi în chip absolut, incapacitate care se soldează cu neputința de a cunoaște în chip absolut. … Iubirea aduce după sine rodnicia. Și puțini români au fost mai rodnici decât Nae Ionescu. Puțini oameni se puteau mândri, ca el, cu atâția fii spirituali. Știu că voia, în ultima vreme, să țină un curs universitar asupra Sfântului Pavel, stăruind mai ales asupra capacității… de a naște fii spirituali…  Numai un om cu o forță uriașă de iubire își putea pune asemenea probleme, în centrul cărora mijește nu un sistem oarecare, ci nădejdea că, prin creștinism, s-ar putea schimba însăși poziția omului în Cosmos” (Mircea Eliade, Profesorul Nae Ionescu, în rev. „Universul literar”, IL, nr.13, 23 martie 1940), precum și înregistrarea Isabelei Vasiliu-Scraba la Cel de-al III-lea Simpozion Național „Mircea Eliade”, Pitești, 27 martie 2010, https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs&list=UUgcn_JXm6-ZMTeCidkHY0hQ.].

 

Alexandru Dragomir: Și, ca să revenim… ce pot face tinerii ca să găsească asemenea personalități? Repet: nu cantitatea operei contează foarte mult. Pentru Mircea Vulcănescu, de pildă, tineretul n-a avut decât o singură lucrare, un singur studiu. 

Fabian Anton: «Dimensiunea românească a existenței»  !

A. D.  : Exact! [Tineretul întors de pe front, cum a fost însuși Alexandru Dragomir, a avut acest studiu Dimensiunea românească a existenței] că a fost publicat în «Izvoare de filozofie», care nu era o revistă de largă răspândire. Era un soi de volum de studii  [tipărit în două volume de Noica ajutat financiar de Mircea Vulcănescu în timpul Războiului pentru recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord ocupate în vara anului 1940 de URSS (vezi si articolul scris de fiul lui Petre Pandrea, dr. Andrei Pandrea, 1940: România sfârtecată, în rev. „Cuvântul românesc”, aprilie 1991, p.13 sau  http://www.scribd.com/doc/187826934/Andrei-Pandrea-1940-Romania-sfartecata  ]. Acolo se publicau studii, nu articole de revistă.

 

F. A.  : Dar acum tinerii au la dispoziție astea [cinci volume de „opera” vulcănesciană scoasă de Diaconu și privită cu neîncredere de Alexandru Dragomir care s-a arătat „mirat” de atâtea volume apărute în defavoarea lui Mircea Vulcănescu].

 

{Cenzura cripto-comunistă de la «Observatorul  Cultultural» (nr.275/ 30 iunie- 6 iulie 2005) a intervenit aici spre a falsifica discuția (vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, Falsificări la publicarea în „Observatorul Cultural” a ultimului interviu al filozofului Alexandru Dragomir, în rev. „Argeș”, Pitești, mai 2010, p.22-23 sau http://www.scribd.com/doc/189933584/Isabela-Vasiliu-Scraba-Falsificari-la-publicarea-in-Observatorul-cultural-a-ultimului-interviu-al-filosofului-Alexandru-Dragomir-1916-2002) , printr-un procedeu pus la bătaie și ceva mai înainte de vreo două ori: Redacția a trecut spusele tânărului în gura bătrânului filozof, în scopul precis de a lăsa impresia că Alexandru Dragomir ar recomanda tinerilor cele cinci volume confecționate cu o totală lipsă de profesionalism și publicate după căderea comunismului. Urmărind desfășurarea discuției pe casetă, eu am repus replica la Fabian Anton, cum a fost  ea înregistrată. Așadar, numai în opinia tânărului Fabian Anton, gândirea filozofică a lui Mircea Vulcănescu  (de o atât de mare profunzime încât a fost atent studiată de Noica în deceniul al șaptelea, când satrapii de la cenzură îl interziseseră pe M. Vulcănescu, ucis în temniță după condamnarea într-o farsă de proces, vezi înregistrarea Isabelei Vasiliu-Scraba din ian. 2012, https://www.youtube.com/watch?v=xsi5wHC44AA) ar fi  de găsit în respectivele cinci volume. Ingrijite la nimereală, ele cuprind de-a valma și texte nepublicate de Mircea Vulcănescu, „vărsate” apoi (prin tehnica digitală) într-un „corpus de texte presupus clasice al pleiadelor aceademiei române”(rev. „Convorbiri literare”, august 2011). În schimb, după convingerea lui Alexandru Dragomir, filozofia vulcănesciană este expusă doar în scrierile publicate de fostul său profesor. O să vedem mai încolo și părerea filozofului Alexandru Dragomir despre comuniștii cu veleități de filozofi (precum Marin Diaconu, Liiceanu și Pleșu) mai temeinic pregătiți în ideologia statului totalitar comunist decât în filozofie, atunci când va fi vorba de zicala „în tara orbilor, chiorul e împărat”, cu înțelesul că Alexandu Dragomir este «cel mai mare filozof din România» pentru că față de nivelul veleitarilor de care are știință (A. Pleșu,  G. Liiceanu, Marin Diaconu, Sorin Vieru, Virgil Ciomos, etc.), gândirea sa filozofică nu are concurență.}

 

Alexandru Dragomir : Cred că dacă ar fi rămas numai Dimensiunea românească a existenței,  numai asta de ar fi să o iei și să o interpretezi și tot ai avea destul material pentru a-ți da seama și cine a fost Vulcanescu, și ce largi posibilități și orizonturi deschide gândirea lui.

Dar, când îl cunoșteai, trebuia să ai olecuță de răbdare. Căci, indiferent despre ce vorbeai, aveai impresia ca el este o orgă. Adică oriunde apăsai, urma un șuvoi de informații, toate foarte bine structurate și toate serioase. Eu am verificat vreo două-trei trimiteri bibliografice când eram student și toate erau foarte serioase și, de fiecare dată, nu prezentate fragmentat, ci într-o structură întreagă.

Mircea Vulcănescu nu spunea: «A, de problema asta s-a ocupat Montesquieu în capitolul cutare…».  El îți spunea de toți care se ocupaseră de problema respectivă. Toți franțujii, nemții, ș.a.m.d.  Pe urmă, în conversațiile cu dânsul, en tête a tête, era la fel. Orice îi spuneam eu (și cine eram eu!) imediat începea: își scotea fișele și… vorbea. Eu am avut, ani și ani de zile, în bibliotecă, acolo stăteau, operele complete ale lui Kant. Ediția Cassirer, pe care le-am scos de la dânsul, la cererea dânsului și a Măriucăi și a surorii ei mai mari, fiindcă știam că-l arestează, ca o să-l aresteze. Era în aer.

Fabian Anton: Este vorba despre ceea ce pomenește Noica în finalul Jurnalului de la Păltiniș?

Alexandru  Dragomir: Nu mai știu. Poate. Mă rog. Uite, nu țin minte de asta. Dar Vulcănescu era covârșitor.

 

[Din camera „microfonizată” în care locuia Noica la Păltiniș (vezi vol. Noica în arhiva Securității, Ed. M. N.L.R., București, 2010, precum și art. Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a Vilei Noica de la Păltiniș - în rev.  „Discobolul”, Alba Iulia, iul.-aug.-sept., Nr.151-152-153/2010, pp. 256-260, sau http://www.scribd.com/doc/191358681/Isabela-Vasiliu-Scraba-Inclutura-Paltinis), securiștii au putut probabil transcrie aceste vorbe ale filozofului Noica permanent urmărit, vorbe pe care le-a redat fidel și Gabriel Liiceanu, atât de pe dinafară cu filozofia kantiană încât ca editor a publicat în 2006 „gargariseala” lui Virgil Ciomoș în marginea Criticii Rațiunii Pure, lățind pe copertă cuvântul „Academica” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul sperieturii cu termeni grecești, în rev. On-line „Omniscop”, Craiova, 28 nov. 2014, sau http://www.omniscop.ro/o-carte-premiata-si-moda-gargariselii-cu-termeni-grecesti/ ). Iată ce-i spunea filozoful „de modă veche” lui Gabriel Liiceanu (discipol fidel al staliniștilor H. Wald si I. Ianoși), pe atunci un tânăr comunist căruia Ministerul de Interne îi permitea să plece luni de zile în Germania capitalistă cu o bursă Humboldt (unde, în loc să-l citească pe Kant cum îl sfătuise Noica, a citit scrisori primite din țară cu care apoi a alcătuit Epistolarul , volum menit  auto-promovării): „dacă nu vei citi această ediție, Kant nu va intra în capul tău… Aici e vorba de un transfer între generații, un act aproape inițiatic… să înțelegi asta și să nu mă dezamăgești” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 227). Obsedat că n-are cui preda ștafeta culturală (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, în rev. „Acolada” (Satu Mare), Anul VI, Nr.2/52, febr. 2012, p. 19; sau  http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/), Noica și-a imaginat pesemne că ștafeta ar putea fi socotită ca și predată dacă (absolventul Facultății de marxism) Liiceanu ar ține în mână acele opere kantiene din biblioteca lui Mircea Vulcănescu. „Fluidul magic de care au fost impregnate cărțile odinioară studiate cu mintea sa strălucită de filozoful Vulcănescu ar trece de la mână la capul fericitului care l-ar citi astfel pe Kant în ediția Cassirer, înlesnindu-i înțelegerea” (Isabela Vasiliu-Scraba,  Mircea Vulcănescu într-un „sonor” Dicționar [al operelor filozofice românești, 1997], în rev. „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie, 2001, p. 32-33, http://www.scribd.com/doc/188366251/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Vulcanescu-intr-un-sonor-dictionar  .]

 

Fabian Anton: Domnule Dragomir, cum vedeți dumneavoastră rolul Rusiei în zilele noastre?

Alexandru Dragomir: Cum văd rolul Rusiei? Cu spatele!

F. A.: Și al Americii? Cu fața?

A. D.:  Al Americii? Nu, nu cu fața! Nu sînt cele două fețe! Și nici eu nu sunt Ianus.

Ar mai fi loc de îndreptat în ceea ce se petrece în Statele Unite. Destul loc de îndreptat, până când Statele Unite sa aibă autoritatea întemeiată ca să fie prima putere în lume.

Ai citit Înfricoșătoarea Americă?

F. A.: Nu!

A. D.: Citește-o! Este un sfat pe care ți-l dau. La Editura Humanitas a apărut. Teribilă carte!

F. A.: Au trecut 10 ani de la Revoluție. S-a schimbat ceva în România în perioada asta?

A. D. Dacă s-a schimbat ceva? A, bine… Multe lucruri, evident! Întotdeauna se schimbă ceva în 10 ani. Acum o să-ți spun un lucru blasfemic: niciodată nu m-a interesat asta! Nu mă prea interesează politicul. Sunt un filozof.

F. A. : Dar ce rol credeți că poate avea filozoful în țara asta?

A. D. : E o întrebare comică: unde în țara lui ? În lume? În fața lui Dumnezeu?

Asta e în genul Mihai Sora: Filozoful și cetatea. Cred că, dacă este filozof adevărat, atunci rolul lui este nul.

F. A. : Dar preotul?

A. D.: Nu știu! Preoții… Nu-i cunosc  ! Nu știu! Pe preoți nu-i frecventez deloc. Nu mă atrag. N-am relații cu clerul ortodox și nici cu cel catolic.

F. A.: Dar religia? N-aveți relații cu religia? Și problema Dumnezeirii?

A. D. : Sunt prea mic pentru o problema atât de mare. Acesta-i răspunsul standard pe care-l dau când sunt întrebat așa ceva.

Fabian Anton: Jeni Acterian spunea că sînteți un om „greu de mulțumit“. V-a mulțumit vreodată ceva?

Alexandru Dragomir: Dacă am fost vreodată mulțumit? Desigur. Uite, în perioada asta, de pildă, sunt foarte mulțumit ca mănânc căpșuni. Îmi plac mult căpșunele. Totdeauna sunt și mulțumit de ceva. De obicei de natură. Natura este o investiție foarte bună.

F. A.  : Dacă avem ochi pentru ea. Dacă știm cum s-o descoperim…

A. D.  : Nu trebuie să o descoperi. Nu trebuie. Căci nu poți să sari din ea afară.

F. A.  : Dar putem închide ochii. Cei mai multi închid ochii la natură.

A. D.  : Chiar și așa  ! Rămîi cu tine însuți. Și îmi permit a face observațiunea că faci parte din natură. Fiștecare (cum se spune în Ardeal) face parte din natură, și dacă rămâi singur undeva într-o cameră. Acolo ai o parte din natură foarte interesantă: pe tine însuți. Și ești oarecum obligat să te mărginești la aceasta parte a naturii. Dar nu-i cea mai plăcută. Nici pe departe!

F. A.  : Tot Jeni Acterian spunea că ar trebui sa faceți diferența dintre melancolie și nostalgie. Care este, domnule Dragomir, aceasta diferență?

A. D.: Habar n-am! Dar, în orice caz, nostalgia este un sentiment care implică o mare doză de temporalitate  (adică angajează și problema temporalității), în care nu știm mare lucru. Pe când melancolia este, cum spun nemții, o „dispoziție“ care astăzi nu poți să știi niciodată dacă este mimată sau este autentică. Astăzi sunt foarte puțini melancolici și multi depresivi.

Adică [aceia] mulți dintre cei care înainte erau melancolici, plini de «umoare neagră», [nu știi dacă] mai există ca atare. Astăzi li se spune depresivi. Și, fiindcă au nu o depresiune sufletească, ci o depresie, ceea ce e mult mai șic. Depresie! Depresiune e depășit! E învechit, e bună pentru octogenari.

F. A.  : Sunteți pesimist? Unii vă considera un pesimist.

A. D.  : Eu cred că, în ceea ce privește viitorul, nu știm nici cum să-l apucăm, darmite cum să-l taxam, drept bun sau rău Dacă vezi viitorul sumbru ești un pesimist. Dacă vezi viitorul roz ești un optimist, [așa] se zice. Sau chestia cu paharul.

Cred însă ca toate judecățile și gândirile de felul acesta intră în ceea ce spune Aristotel, în «Topice», 4, că despre asemenea probleme nu se poate decide științific. Nu sînt probleme științifice, adică nu sînt probleme serioase. Problemele serioase fiind, în capul lui Aristotel, cele ce pot fi demonstrate științific, respectiv cele care pot să fie argumentate silogistic, îndeosebi după figura întâi.

F. A.: Va supără ca sunteți bătrân? Ce înseamnă viata dumneavoastră astăzi la 84 de ani?

A. D.: Bucurie! Bătrânețea ma entuziasmează! Abia aștept să uit și mai multe decât am uitat, sa merg și mai greu cu picioarele decât merg acum!

Sigur că mă supără!

Îți mărturisesc că, văzând de la geam adesea câte un tânăr alergând, îmi spun: «Uite, domnule, nici nu știe ce bine e că poate să facă așa ceva. Nu știe!».

FA: Se spune că trebuie să facem mereu diferența între «inteligența tinereții» și «înțelepciunea bătrâneții». Care credeți că este aceasta diferență?

A. D.: Sub rezerva că nu știu ce înseamnă „înțelepciunea bătrâneții“ și că am întâlnit destui bătrâni țicniți, apucați, bizari și având unica preocupare starea lor biologică, dar trecând peste asta, „inteligența tinereții” este ceea ce grecii numesc dynamis (o potență, o posibilitate). Pe când „înțelepciunea bătrâneții” este o realizare. Dar, cu rezerva că, dacă despre dynamis a scris Aristotel destul, în Metafizica, Cartea theta  [trad. Stefan Bezdechi, prefață și note de Dan Bădărău, Ed. Academiei, București, 1965, pp. 281-304], „înțelepciunea bătrâneții” este… o problemă foarte cunoscută… foarte dezbătută. Este atât de discutată și de întoarsă pe față și pe dos… încât s-a reușit să nu se mai știe cui și la ce corespunde această sintagmă: «ințelepciunea batrâneții».  Pe de o parte este întreaga căruță cu poncifuri de genul „dacă n-ai un bătrân să ți-l cumperi”, „bătrânii noștri spun” ș.a.m.d. Pe de altă parte este „să dam la o parte bătrânii și să facem loc tinerilor”; „societatea noastră este o societate senectă, îmbătrânită”, în politică, de pildă.

     Astea sînt judecăți ce se pot purta de acolo până acolo… care pot să facă parte dintr-un discurs… dintr-un «dialog social ! » (și aici fac aluzie la… un grup social… sau la… un „Grup de Dialog Social”!),  până-n vecii vecilor. Amin!

    [Și asta] spre bucuria participanților, spre înduioșarea celor care citesc reviste [Revista „22” a GDS-ului]  în care lucrurile astea sînt spuse, și [spre bucuria] câtorva care și-au făcut dintr-asta un piedestal  [Sensul ironic al invocării inutilelor trăncăneli din cadrul „dezbaterilor” GDS înregistrate și publicate în Revista „22” din 1990 până în 15 iunie 2000, data interviului, este prea evident spre a mai fi comentat.].

(continuarea în Partea a VII-a, „Noica nu a avut influență față de Liiceanu, Pleșu, etc.”)   25125 car., 9 dec. 2014.

 

 

 

IsabelaVS-2Partea7sfInterviuAlxDrag/19dec. 2014/ 36496 car/5584 cuv.

 

VII. „NOICA NU A AVUT INFLUENȚĂ ASUPRA LUI LIICEANU ȘI PLEȘU”  

Sursa : www.isabelavs.go.ro

 

Fabian Anton  : Noica spunea că sunteți «dracul gol». Alții vă spun «cel mai important filozof român în viață». Care este definiția care v-ar conveni cel mai mult în ceea ce vă privește?

 

[In 18 decembrie 1949 Noica îi scria lui Alexandru Dragomir că îl consideră „cel mai înzestrat cap filozofic pe care l-a întâlnit”, după ce constatase încă din  7 octombrie 1949 că Dragomir „face filozofie pentru că este prea inteligent ca să facă altceva”, dezvăluind chiar și „cusurul” remarcabilei inteligențe cu care nepotul istoricului Silviu Dragomir fusese înzestrat: anume că inteligența lui Alexandru Dragomir nu funcționa „din când în când” ca la ceilalți oameni. La Sănduc (cum îl alinta Noica), inteligența ar fi funcționat „la orice oră, asupra oricărei materii, sub orice solicitare”, ceea ce s-a văzut cu prisosință chiar din discuția avută la 84 de ani cu tânărul Fabian Anton. Într-o altă scrisoare, C-tin Noica îi prevedea, pe 14 dec. 1978, că epistolele lui Dragomir pe teme filozofice (pe care le-a citit întotdeauna cu „emoție speculativă”) vor ajunge posterității într-unul din volumele („al XI-lea”, preciza Noica) de OPERE COMPLETE ale lui Alexandru  Dragomir cu care se va îmbogăți filozofia românească. Pe 9 decembrie 1981 filozoful de la Păltiniș îi scria că anul 2010 va fi să fie anul editării Operelor complete ale lui Dragomir  (vezi scrisorile lui Noica publicate în vol.: Alexandru Dragomir, Meditații despre epoca modernă, 2010, p. 251 ; p. 253 și p. 262; p. 266). Epistolele trimise filozofului de la Păltiniș de Alexandru Dragomir n-au fost încă publicate de editorul care (într-o discuție cu Mircea Ivănescu) se auto-intitula „traducătorul lui Heidegger”, de ca și cum el l-ar fi tradus primul sau ar fi fost unicul, când de fapt lista traducătorilor lui Heidegger în română este destul de amplă chiar numai din anii patruzeci până la căderea comunismului (Al. Dragomir, St. Teodorescu, Horia Stamatu, George Uscătescu, C-tin Amăriuței, Dorin Tilinca, Oct. Nistor, etc., etc.. Manipularea cripto-comunistă preferă însă a reține doar minciuna sfruntată cu așa-zisa „primă” traducere, cea dedicată lui Walter Biemel, după ce „Sein und Zeit” apăruse la o editură din Cluj în  traducerea integrală a doctorului Tilinca. Oricum, față de performanța lui Gabriel Liiceanu la care papagaliceala propriei traduceri din  filozoful german a suplinit în comunism comentariul însoțitor al textelor heideggeriene, exilul românesc a strălucit prin acea pledoarie pentru rolul profetic al poetului din inspiratul comentariu la „Hoelderlin si esența poeziei”,  tradus și comentat de poetul-gânditor Horia Stamatu în „Revista Scriitorilor Români”, nr. 16/ 1981, poet de care Mircea (Sandu) Ciobanu (1940-1996) îi scria prin nouăzeci lui Basarab Nicolescu că ar trebui grabnic editat în întregime în România:„Dacă ai putea să-mi procuri poeziile (toate) ale lui Horia Stamatu ai face un bine poeziei românești. Căci acum doar prin mintea mea trece aducerea operei sale în țară” (vezi „Viața românească” 10/ 2009 în: Basarab Nicolescu, Martorul: Mircea Ciobanu). Filozof autentic, Alexandru Dragomir sesizase perfect ideea maestrului său de la Freiburg după care gândirea filozofică „cere o adevărată luptă cu marea tradiție” (Heidegger). Inventatorul „Scolii de la Păltiniș” (negată de Noica în vol. Epistolar, 1987), fiind mai capabil de papagaliceli decât de a-l citi pe Kant, nu a putut sesiza profunzimea părerii lui Martin Heidegger cu privire la tradiția filozofică.  „Latinul” Alexandru Dragomir, care la seminarul pentru avansați „îi făcea opoziție lui Heidegger” (vezi W. Biemel, Rămânând cu Heidegger, în rev. „Orizont”, Timișoara, 1997), umpluse de-a lungul timpului o mulțime de caiete cu „opoziția” sa față de gândirea lui Kant, Platon, Hegel, Toma din Aquino, Descartes, etc., nelipsind desigur nici consemnarea „opoziției” sale față de filozofia noiciană: „Azi Noica mi-a arătat zece pagini îndesate cu observațiile pe care Alexandru Dragomir i le-a făcut la Tratatul de ontologie”, se lăuda în Jurnalul de la Păltiniș (C.R., 1983) într-o notație din 29 sept. 1979 cel numit de Noica „discipol al lui Henry Wald, nu al său” (vezi vol.: Noica și Securitatea, București, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2009, p.154). Despre Alexandru Dragomir, previziunea lui Noica referitoare la „anul 2010” i-a plăcut nespus Liiceanului care nici într-un sfert de secol de post-comunism nu i-a scos lui Noica seria cuvenită de OPERE COMPLETE, serie pe care nu i-a editat-o nici lui Mircea Eliade, „cel mai mare istoric al religiilor din sec. XX”), antrenat fiind în „Daciada traducerilor” ( Radu Mareș  în interviu cu Gabriel Stănescu pe tema editării lui Eliade. Fiindcă în anul 2010 editorul  volumului „Meditațiil despre epoca modernă”  a decretat  că publicarea  comentariilor făcute de Alexandru Dragomir  la Platon, Aristotel, Toma din Aquino, Descartes, Leibnitz, Kant si Hegel n-ar fi „utilă”. Asta desigur doar în opinia sa de posesor al unui controversat titlu de doctor în filozofie menținut valid și după scandalul tipăririi ca scris de Liiceanu a unui amplu text aparținându-i lui Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste”, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 282, 1-15 iunie 2014 precum și  I. Vasiliu-Scraba, „Despre G. Liiceanu și plagierea de tip inadequate paraphrase la Patapievici”,   http://melidonium.com/2012/08/07/isabela-vasiliu-scraba-despre-g-liiceanu-si-plagierea-de-tip-inadequate-paraphrase-la-patapievici/ ). După autorul „Jurnalului de la Păltiniș” originalitate de gândire în arhiva rămasă după moartea lui Alexandru Dragomir n-ar fi de găsit decât în cele cinci volume publicate de fosta Editură „Politică” începând cu anul 2004 până în 2010 (vezi Notă asupra ediției în vol. „Meditații despre epoca modernă”, București, 2010)].

 

Alexandru Dragomir  : Da, bine! Uite definiția mea: Eu sînt cel mai mare gânditor român în viață așa cum alții sînt cei mai mari jucători de golf din România, o țară în care nu se joacă golf!

F. A.: Sună bine. Eee, ziarele spun că a început să se joace și golf în România

 

{Ca și în cazul părerii după care originalul  filozof  Nae Ionescu ar fi lipsit de operă (vezi înregistrarea Isabelei Vasiliu-Scraba de la Bacău despre FAUSTul lui Nae Ionescu https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck ), tânărul Fabian Anton se arată a fi din nou victima unei false opinii  larg difuzată prin mass media, respectiv a opiniei eronate că Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu ar fi de admirat ca filozofi. Tocmai despre acești  auto-declarați „discipoli”ai filozofului Noica, Petre Țuțea observase cu justețe că „Noica nu a făcut școală”, că ar fi făcut „doar asistenți la Filozofie”(Între Dumnezeu și neamul meu).

   Nici Alexandru Paleologu n-a admirat cărțile auto-declaraților discipoli. Despre producția „filozofică” a lui Liiceanu zicea în 1994 următoarele: „pe mine nu m-au entuziasmat niciodată nici TRAGICUL [controversata teză de doctorat a lui Liiceanu unde el confundă tragicul antic cu tragicul modern, după opinia lui Alexandru Dragomir], nici PERATOLOGIA” (vezi Alexandru Paleologu, Interlocuțiuni, București, 1997, p.275).

    Fără nici un echivoc, filozoful Dragomir va spune că «Noica nu a avut influență față de Liiceanu, Pleșu, etc.», lucru pe care-l sesizase însuși Noica în prefața la EPISTOLAR (1987) unde a negat fără echivoc existența „Scolii de la Păltiniș (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica; http://www.optimalmedia.ro/stire-accente/himera-scolii-de-la-paltinis-ironizata-de-noica-de-isabela-vasiliu-scraba/6991  precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm) .      

 Făcând o referire metaforică la inexistența jocului de golf  în România, Alexandru Dragomir s-a referit la jumătatea de secol de inexistență a filozofiei într-o „gubernie sovietizată” (apud. Virgil Ierunca) unde locul filozofilor români fusese după gratii (Ion Petrovici, Petre Țuțea, Mircea Florian, Anton Dumitriu, dr. Nicolae Roșu, Mircea Vulcănescu, Traian Brăileanu, Gheorghe Mușu, Sergiu Al-George, Alice Voinescu, Grigore Popa, etc., etc.). Nu a fost chiar Noica  întemnițat șase ani pentru o carte despre Hegel considerată de turnătorul Pavel Apostol drept „una dintre cele mai periculoase materiale din țară” ? Necesitând o libertate de gândire și de expresie inexistentă „oficial” în România comunistă și post-comunistă, filozofia n-a existat „oficial” nici ea, oficialii dovedindu-se incapabili de a sesiza valoarea  lucrărilor filozofice românești, handicap compensat de ei prin oferirea de premii pe criterii de gașcă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: TIMP si ETERNITATE, de Virgil Ciomos , on-line în rev. „Omniscop”, Craiova, sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CiomosTimpEternitate5.htm  ), astfel încât s-a ajuns la situația destul de regretabilă ca premiile să nu mai reprezinte o carte de vizită pentru nici o scriere post-comunistă, cărțile premiate (chiar si de Academia Română) neieșind prin nimic din rând.

   Memorabil a rămas gestul lui Adrian Marino de a părăsi comisia de premiere a unei oarecare culegeri de texte scrise de ex-ministrul Andrei Pleșu, auto-declarat discipol al filozofului Constantin Noica, în fapt considerat de acesta exact ceea ce a fost: un „cronicar plastic”și activist comunist bine plătit de Institutul de Istoria Artei, cu asiduitate mediatizat și bine recompensat în calitate de „cronicar plastic” al  emisiunii „Tele-enciclopedia”, cronicar care n-a publicat nimic remarcabil în domeniul istoriei artelor plastice din Romînia. Apoi un muzeograf ieșit din rând doar prin salariul său mult mai consistent decât salariul celorlalți muzeografi de pe aceeași listă de plată, cum îmi spusese poetul Pan Izverna, angajat și el ca muzeograf.  Așa-zisul „dizident” de la  Tescani (vezi scrisoarea sculptorului Bata Marianov, fost coleg de studenție cu activistul comunist Pleșu,  http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/marea-pacaleala-scrisoarea-lui-bata-marianov-catre-sorin-iliesiu/ )- trimis de oficialitățile comuniste pentru ani de zile după Cortina de fier cu cca 2500$ pe lună ca bursier Humboldt-,  a fost incapabil să urmărească ideile filozofice ale lui Noica. Actorul amator Pleșu (înregistrat pe CD recitând din Topârceanu) n-a scris nici un rând despre gândirea lui Noica, pe care nu se plictisește să-l tot invoce în desele lui apariții televizate.

    Influențat de reclama pe care și-o fac reciproc auto-declarații „discipoli ai lui Noica”, tânărul Fabian Anton pare convins că falșii discipoli ar fi  mari «jucători de golf», adică mari filozofi, fără ca pentru asta să fi fost necesar să fi publicat vreo carte originală de filozofie, sau, cum spunea Heidegger la un interviu, să păstreze, „prin lupta de idei”, legătura cu  marea tradiție filozofică.

    Spre a-și arăta dezacordul față de considerarea drept gânditori autentici (/ filozofi) a comuniștilor din jurul filozofului de la Păltiniș care-l citeau pe Platon și tot la filozofia marxistă ajungeau, cum observase însuși Noica (vezi vol. Noica în arhiva Securității, vol. I, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2009, p.101), Alexandru Dragomir  a trecut brusc de la sensul metaforic, la sensul propriu al „jocului de golf”, așa cum se joacă el în Anglia, a doua patrie a candidatului la președenție din 1990.

   Practic, Alexandru Dragomir a schimbat discuția trecând-o în plan politic, pentru că el știa foarte bine că manipularea nu poate fi anihilată prin indicarea falsității pe care o propagă. Pentru tinerii lipsiți de discernământ, minciuna mediatizată e mult mai credibilă decât adevărul. Dar, după succinta schimbare în direcția unui vag comentariu politic, filozoful s-a întors  pe vechiul făgaș al discuției despre bătrânețe.}

 

Alexandru Dragomir: A început, da!  [răspunde el ironic]. Și, dacă l-am fi urmat pe Rațiu, jucam [după 1990 „golful” pe care-l joacă englezii, adică ne-am fi „des-sovietizat”, „englezindu-ne”] mult mai mult!

    Cred că la bătrâni există un amestec, neidentificat cantitativ sau calitativ [„neidentificarea”  prelungește sensul glumeț - ironic adoptat ca să vorbească de „englezirea” ca  oportună învățare a democrației], între experiența vieții și înțelepciunea gândirii. Un om care a gândit 60 de ani și care, deci, trebuie sa fie de la 75 de ani în sus, acela trebuie să știe să despartă foarte clar ce datorează el experienței lui de viață și ce datorează lecturilor și, mai ales, gândurilor lui. În general bătrânii nu fac aceasta deosebire. Ei confundă cele două ramuri și rezultatul fiecăreia dintre ele. Și au o anumită aroganta a bătrâneții. Îi vad și la televizor uneori. Ei se bizuie pe o judecată fundamentală, dar fără fundament: «Eu știu mai bine decât voi pentru că sunt mai bătrân! Am experiență!».

    Ca și când experiența ți-ar da dreptul și la altceva decât la o acumulare, la o acumulare de fapte trăite, de gânduri care ți-au trecut prin cap.  Dar vârsta nu-i ca o bancă de date în care s-au acumulat date. Că poate au fost proaste. Poate sînt putrede astăzi. Poate sînt depășite.

    Argumentul depășirii, al învechitului, este astăzi un argument foarte serios și din motive pe care nu are rost să le deslușim aici. Tot ce este temporal mai aproape de prezent este ipso facto mai bun decât era înainte. Acest argument, al temporalității, joacă un rol fundamental. Dar, pentru asta, trebuie să știi și ce rol fundamental a jucat problema timpului din secolul al XVII-lea, dar îndeosebi din al XVIII-lea încoace. Și multe lucruri trebuie să știi despre dresarea timpului, ș.a.m.d.

 

Fabian Anton: Ce părere aveți despre monarhie? România trebuie sa fie republică, sau monarhie?  

Alexandru Dragomir: Tiii  ! Ia uită  ! Nici o părere!

F. A.: E mai bine așa??

A. D.: Nu că e mai bine așa. Sincer! Nu m-a preocupat niciodată! Dar cred ca o expunere judicioasa este în Montesquieu, în L’Esprit des lois. Și în Grandeur des Romains et leurs décadence, tot de Montesquieu. Charles de Secondat, baron de Montesquieu. Pe vremea aia baronii gândeau!

 

[Sensul ironic vizează deosebirea baronilor de altădată de cei cărora li se spune „baroni” în post-comunism. In interviul din «Observatorul Cultural», nr.275/2005 nu au fost trecute titlurile de cărți si de aceea a trebuit să le scot de pe caseta. Si expresiile în germană folosite de Alexandru Dragomir au fost în general trecute sub tăcere.].

 

Fabian Anton: Și o ultimă întrebare: credeți că «experimentul Păltiniș», tot ce s-a întâmplat acolo, mai poate fi reluat? Și, dacă da, cu cine?

Alexandru Dragomir: Adică experiența maestru-discipoli?

F. A.  : Exact!

A. D. : Oricând poate fi reluată!

F. A.: Cu cine? Avem oamenii necesari?

A. D.  : Apar ei dacă sînt!

F. A.: Și noi cât așteptăm?

A. D. : Până apar!

F. A.: Și dacă nu apar?

A. D.  : Dacă nu apar, nu e cazul [să apară]. Asta e ca și cu Apocalipsa. Când o să vină, o să vină. O să știm noi când vine Apocalipsa. Nu am dubiu că o să știm.

    Acuma, ca să-ți dau un răspuns mai serios: Aici în comentariul din Phaidros-ul lui Platon, în ultima parte, aceea cu zeul Theuth al egiptenilor și cu scrisul, sînt lucruri fundamentale. Adică trecerea de la educația concepută ca orală, ca maestru-ucenici (discipoli), la educația concepută ca instituție, în care se învață de la unul care a scris la alții care citesc, este o trecere complicată. Ea a implicat și implică o groază de lucruri, care nu au prea fost gândite serios de masele largi de cetățeni. Și nici nu s-a scris prea mult despre asta. Mult, adică lucruri serioase. Pentru că ceva s-a schimbat fundamental când s-a trecut de la maestru oral și discipol oral la maestru autor și discipol cititor. Dar că totuși, un halou și o oarecare valabilitate [a relației maestru oral și discipol oral] se păstrează până în vremurile noastre e dovadă Păltinișul.

    El nu este un fenomen în care un autor, Noica, a avut influenta asupra unor cititori (mă rog, Liiceanu, Pleșu, Vieru etc.). Nu! Păltinișul este un fenomen al unui maestru, care ținea să fie maestru, care ținea să aibă discipoli, care a fost Dinu Noica, și un grup de tineri foarte înzestrați, cărora le-a picat la țanc un maestru de genul lui Dinu Noica. Care l-au iubit pe Dinu și pentru ce reprezentă el cultural, și pentru bizareriile lui, și pentru tot ce astăzi intră în anecdotica Noica. Relațiile scorțoase astăzi nu mai sînt decât între autori și cititori, (la vremea) educației.

    [Știu că] e o sarcină foarte grea să răzbați singur, cum este acuma cazul generației dumitale. E mult mai bine să ai un maestru.

F. A.  : Da  !

A. D.  : Că te agăți de el.

F. A.  :  Noi nu am avut nici un Nae Ionescu, sau, cum a fost pe vremea d-voastră , un Mircea Vulcănescu, sau un Eliade, sau un Cioran…

Alexandru Dragomir: Și nici un Noica!

 

[Filozoful Alexandru Dragomir (care-i fusese prieten lui Noica  jumătate de secol) a găsit demnă de evocat doar postura  tinerilor vizitatori care au jucat, față de Noica, rolul de discipoli ca să-i creeze impresia, la care Noica ținea foarte mult, că este un profesor înconjurat de elevi. Din «Jurnalul de la Păltiniș» (ed. I-a, 1983) transpare chiar și dezamăgirea față de Gabriel pe care „profesorul” Noica tot încerca să și-o reprime. În vremurile de azi, când interesul față de Dosarele de Securitate transpare în toate revistele de cultură, dacă luăm aminte la șocul suferit de Constantin Noica atunci când și-a revăzut în cartea din 1983 propriile-i spuse, redate „cuvânt de cuvânt” (apud. Nicolae Florescu), „Jurnalul de la Păltiniș” ar putea  apărea  drept primul dosar de Securitate indirect publicat. Mai ales dacă ne gândim la permanenta „subțiere” post-comunistă a dosarului de urmărire a lui Blaga cerut de Dorli (fata marelui poet și filozof) șefului SRI ( Virgil Măgureanu) și primit spre consultare de fiecare dată renumerotat, cu pagini din ce în ce mai puține.

Când luase în tărbacă obiceiul (de la G.D.S, înființat de fostul stalinist Silviu Brucan în 1990) de a pierde vremea cu discuții politice în gol („de acolo până acolo”), filozoful Alexandru Dragomir îi vizase atât pe fostul său coleg de facultate Mihai Șora, cât și pe  Liiceanu și Pleșu. ].

 

Fabina Anton: Și nici un Noica, nici un Nae Ionescu… Și nici nu știu dacă o să avem, dacă o să putem da. Văd acum că este o tendință de a face experiențe gen Păltiniș cu pelerinajele (pe care tinerii le fac) pe la duhovnicii români. Cum a fost părintele Cleopa, cum se întâmplă cu părintele Arsenie Papacioc.

A. D.  : Papacioc  ?

F. A. Da. Acum două săptămâni am fost la părintele Papacioc, la Mânăstirea din Techirghiol. Tinerii mai mult către genul acesta de experiențe se îndreaptă.

A. D. : Călare pe mistică! Și pe filozofia religiilor, sau, mă rog, în fine, pe filozofia ortodoxiei, cred, bănuiesc. E ortodox părintele Papacioc?

F. A.  : Părintele Arsenie este ortodox. Pentru că în alte părți văd că nu avem către cine să ne îndreptăm.

F. A.: Eu am avut norocul să-l prind în viață pe Arșavir Acterian. L-am mai întâlnit și pe Lucian Boz. Dar alții nu.

A. D.: Boz  ? Nu știu cine este!

F. A.  : Era prieten cu Arșavir, cu Eliade. În rest… mai sînt doar câțiva: dl Alexandru Paleologu, dumneavoastră… Mai e și dl Barbu Brezeanu.

A. D.  : Mai trăiește?

F. A.  : Are 90 de ani. L-am văzut acum câteva luni.

A. D.  : Dar el este istoric de artă

F. A.  : Da! Mai e și dl Mihai Sora..

A. D.  : Cel care se ține cel mai bine! Paleologu… Mihai…toți octogenari!

F. A. Da! Și tineretul nu-i frecventează, din păcate. N-au cum să ajungă la ei.

A. D. Cum așa  ?

F. A.: Adică se face și un trafic imens cu cărțile lor, cu numerele lor de telefon și cu adresele lor. Cine vrea să se ducă [să-i viziteze] le cumpără numărul de telefon. Și cu dumneavoastră se întâmplă la fel.

A. D. : Să mă crezi că eu nu am nici o vină  !

F. A.  : Știu că nu aveți nici o vină. Poate singura vină pe care o aveți este că nu ați ieșit ceva mai în față.

A. D. : Asta nu e o vină, este o decizie a mea!

F. A. : Da, dar, dacă o făceați, mai aveam și noi, tinerii, o șansă în plus, mai aveam pe cine asculta, mai aveam ce învăța.

A. D. : Se poate! Dar cămașa e mai aproape decât surtucul. Adică am scuza că persoana mea și ceea ce se întâmplă cu persoana mea era mai important decât a mă juca de-a marele dascăl.

F. A.  : Știți foarte bine că nu era vorba de o joacă.

A. D.  : Nu mă joc deloc de-a dascălul ! Nu sunt un dascăl! Nu am nici aplicația, n-am nici talentul.

F. A.  : Dar tinerii caută în continuare să afle…să citească…

A. D.  : Cred că n-au încotro. Și eu, în locul lor, tot așa aș face.

F. A. Păi da, în locul lor nu știu dacă dumneavoastră v-ar conveni dacă ați da sute de mii de lei (vechi) pe ceva care nu există: pe un volum de Alexandru Dragomir și apoi ați auzi, din gura autorului, că el nu a scris nimic.

A. D.  : La asta nu pot răspunde decât cu nemțescul: „Unglaublich!”  Incredibil! Ce-mi spui mă stupefiază!

 

{Această parte a interviului a fost masiv cenzurată de «Observatorul Cultural». Fiindcă din ea iese la iveală dezaprobarea filozofului Alexandru Dragomir față de îndeletnicirea unor autori comuniști care preferă să paraziteze pe gândirea altuia, deformând-o (spre a o aduce la nivelul lor) în loc să-și scrie propriile opere originale. Se știe graba cu care a fost plătită cu bani de la buget traducerea în franceză a volumului „Crase banalități metafizice” cuprinzând prelegeri ale lui Alexandru Dragomir modificate să nu se mai știe unde a vorbit Dragomir si unde a intervenit editorul Liiceanu care după ani și ani de zile a indicat cele câteva pagini adăugate de el, fără a se gândi să facă totuși publice conferințele în forma pe care le-a dat-o filozoful Dragomir.

   Din această zonă a discuției reiese și minciuna clujanului Virgil Ciomoș (bursier al lui Pleșu), care consemnase că scrierile [contrafăcute] ale lui Alexandru Dragomir - circulând prin 1994-1995 de câtva timp în micul cerc al așa-zișilor prieteni ai filozofului Dragomir -, ar fi fost «textes autographes» (vezi rev. „Studia Phaenomenologica”, 3-4/2004, p.82).

   Față de Fabian Anton, Alexandru Dragomir a revendicat din volumul xeroxat doar textul din 1946 despre oglindire (comentat de Mircea Vulcănescu), text pe care îl concepuse atunci în vederea publicării. Pluralul folosit de bursierul  Ciomoș (cu doctoratul în filozofie condus de Pleșu, un doctor în istoria artei) indică minciuna: Toate textele care circulau între cei care-l vizitaseră, și tot ce era dat spre vânzare la anticari, era rezultatul unei îndeletniciri reprobabile, desemnată de Alexandru Dragomir drept «excrocherie».

   La data când scriam cartea despre Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004) nu cunoșteam această părere a filozofului Alexandru Dragomir despre prelegerile sale contrafăcute (și comercializate) pe care, fără să fi fost întrebat, era trecut drept autor. Dar, citind volumul „Crase banalități metafizice” lansat la Bookfest în 2004, am bănuit adevărul, pe care l-am și expus în cartea mea (I.V.S).}

 

Fabian Anton: V-am spus că eu cunosc persoane care de 2-3 ori au dat bani pentru numărul d-voastră  de telefon și au primit numere false. Și au dat bani pe ele  !

Alexandru Dragomir: Ei nu!

F. A. : E ca și cum eu aș pleca de aici și aș vinde caseta asta care e cât de cât originală. E exactă. Dar [de fapt e] ca și cum ies de aici și vând cu 50 000 sau cu 100 000 de lei (vechi) numărul dumneavoastră de telefon cu două cifre schimbate. Poate asta nu convine studentului la filozofie. După ce că mai sînt puțini oameni cu care se poate discuta din generația dumneavoastră, se face și un trafic cu numerele de telefon și cu «operele» [zise ale] lor. Eu am câteva numere false ale telefonului dumneavoastră până acum. Nici numărul d-lui Mihai Sora nu-l am.

A. D. : Pot să ți-l dau eu  ! Cred că mie mi-ar ierta-o.

F. A.: Asta n-ar fi o problemă..

E dureros pentru tineri să afle că tot ce circulă prin cărți [cu numele d-voastră ] nu sînt lucruri scrise de dumneavoastră.  Și o să se afle acum!

A. D. Nefiind deloc interesat de notorietatea mea, nu am fost deloc interesat, adică nu m-au preocupat niciodată efectele nocive ale acestui refuz de notorietate.

Adică până acum nu m-am gândit niciodată că faptul ca nu mă știe lumea, că nu am scris nimic, că nu am publicat nimic, ar putea să aibă și laturi negative. Niciodată nu m-am gândit. Mi-am spus doar că nu mă interesează, că îmi vad de treaba mea și basta, fiind de părere că «omul nu trebuie să se vândă » [expresia este pe casetă în germană]. Da,  acesta [faptul de a avea laturi negative] este riscul pe care trebuie să ți-l asumi [dacă nu te vinzi].

F. A.: O să încerc, și sper să mă ajutați și dumneavoastră…

A. D. : Sigur că da ! Cum să nu ? N-am alte lucruri de făcut!

F. A.: Să dăm o formă, să refacem într-un fel toată această operă care circulă și eu nu știu cât e de adevărată. Și e păcat să dea lumea bani pe lucruri care nu sînt valabile.

Alexandru  Dragomir: Da!  Sigur   că da! E într-un fel chiar o EXCROCHERIE  !

F. A.  : E o excrocherie  ! Nu știu dacă în vremea când erați student circulau scrieri ale lui Nae Ionescu care nu erau ale lui Nae Ionescu! Sau ale lui Mircea Vulcănescu care nu erau ale lui Mircea Vulcănescu  !

A. D.  : Așa ceva nu se întâmpla! Nu se putea întâmpla  !

F. A.  : Vă mulțumesc mult pentru tot.

A. D.  : Nu ai de ce, dragul meu. Domnul Fabian ?

F. A.  : Fabian Anton!

Alexandru Dragomir : Anton… (sfârșitul interviului din 15 iunie 2000)

 

[Două lucruri sînt semnificative în acest schimb de replici . Primul (și cel mai important ) ar fi disponibilitatea filozofului de a da o formă publicabilă gândurilor sale, deși din întregul dialog s-a putut observa limpezimea gândirii sale, exprimată oral într-o românească de om cult. Expunerea lui Alexandru Dragomir nu a necesitat niciuna dintre cripto-comunistele cenzurări sau „îmbunătățiri” așa-zis  „stilistice” operate de redacția „Observatorului Cultural”. Nici “creativitatea editorilor” la volumul „Cinci plecări din prezent”(2004)  invocată de Liiceanu în 2005 n-a fost necesară. A fost o evidentă înrăutățire amintind de vremurile de teroare ideologică în care publicarea se făcea cu tăierea unor idei și adăugarea de fraze în textul altuia. Scăderea calității textului modificat de Liiceanu a ieșit la iveală chiar din exemplul dat de acest henrywaldian care scria că a introdus „acumularea cantitativă lentă”,  acolo unde Dragomir spusese că e vorba de un „proces continuu” deosebit de „acumulările cantitative” care sînt „puncte-evenimente” ale unui proces discontinuu (vezi Nota asupra ediției volumului: Alexandru Dragomir, Semințe, 2008, p.8-9).  Ideologii comuniști n-au remarcat niciodată alterarea ideilor filozofice neînțelese de editorii mai inculți decât scriitorii pe care-i publicau. Ei au tot crezut că aduc îmbunătățiri prin “creativitatea editorilor” cum am văzut că s-a auto-amăgit și Liiceanu. Supărat că Alexandru Dragomir nu l-a considerat gânditor autentic, cum am văzut că nu i-a considerat pe niciunul dintre comuniștii care-l frecventaseră pe el și pe Noica, vizitatorul Sorin Vieru i-a „transferat lui Liiceanu” paternitatea ideilor lui Dragomir din volumul Crase banalități metafizice (2004) accentuând fără măsură (sau jenă) asupra “creativității editorului”. Pitit după pseudonimul „Alexandru”, Sorin Vieru scria într-un comentariu la un articol de-al meu (Angelologul Pleșu pe fundal de Mircea Vulcănescu într-un film de la TV-Cultural, sau https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noica4andronache/  ) că întrucât „Liiceanu a povestit cum a crezut ce a auzit de la Dragomir, acel volum ar putea trece sub numele lui Liiceanu” (comentariu   în „Revista Noi, nu!”postat pe 28 nov. 2009 si îndepărtat de Ciprian Cherhat, când a șters toate comentariile articolelor mele, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia confiscată de o mafie cu interese ascunse, on-line https://fr.scribd.com/doc/171896306/IsabelaVasiliuScrabaWikipediaRo  ).  Probabil așa erau dresați să gândească ideologii comuniști care “în aspiraţia lor de confruntare, urcă doar până la ură, furt, agresiune şi asasinat” cum observase fostul deținut politic, eseistul Ion CARAION (Ultima Bolgie, Bucureşti: Ed. Nemira, 1998, p. 25). După un raționament asemănător cu cel al lui Vieru dispus a-l deposeda de paternitatea ideilor pe cel care ținuse conferințe în casa lui Liiceanu, pare să fi gândit și comunistul cu liceul pe puncte Ion Ianoși. Conducătorul tezei lui G.Liiceanu a considerat pe semne că Liiceanu avea tot dreptul să „treacă sub numele lui” paginile transcrise (copiate cu mâna lui proprie în propria lucrare de doctorat) din Noica, adică un eseu de vreo 30 de pagini (http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm).

  Al doilea lucru semnificativ din schimbul final de replici ar fi acela că scrieri de-ale lui Alexandru Dragomir care nu sînt ale lui Alexandru Dragomir n-ar fi putut circula în cultura de dinainte de ocupația sovietică. Fiindcă înainte de 23 august 1944 cultura românească nu era structurată, ca în post-comunism, după un sistem mafiot, cum se înfățișează ea scriitorilor care au răspuns la o anchetă despre mafiile literare (vezi revista „Art-Panorama”, București, nr.1/1997 scoasă de Dan Silviu Boerescu).

   In perioada interbelică, la vremea când în București strălucea filozoful Nae Ionescu (foarte audiat la conferințele și la cursurile lui universitare),  nu numai că n-ar fi fost puse pe piață (n-ar fi PUTUT să fie puse pe piața cărții) „excrocherii” de genul acesta, dar în cultura de atunci nu s-ar fi putut ivi un lingușitor atât de mare (precum Ovidiu Pecican din Cluj), care să-l laude în 2009 pe Gabriel Liiceanu că l-ar fi „inventat” pe Dragomir, cum „inventat” ar fi fost și Nae Ionescu, sfiindu-se însă a-i preciza inventatorul (vezi on-line articolul „Inventând filozofi”, postat pe 3 febr. 2009). În schimb, clujanul nu se sfiește să compare un plagiator dovedit încă din anii șaptezeci de o comisie de specialiști ai Institutului de filozofie (vezi rememorările lui Octavian Chețan din vol.: „Modelul cultural Noica”, I-II, Fundația Națională pentru Stiință și Artă, București, 2009, pp. 119 - 133) cu unul dintre Evangheliștii prin care învățătura lui Iisus a ajuns la noi (vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2012, p.19, http://www.scribd.com/doc/167094850/Isabela-Vasiliu-Scraba-Al-Dragomir-nu-este-o-%E2%80%9Einven%C8%9Bie%E2%80%9D-a-lui-Liiceanu-fiindc%C4%83-oamenii-mici-nu-i-pot-inventa-pe-oamenii-mari ).  După marele lingușitor, volumul cu prelegeri de paternitate „discutabilă” (apud. Ovidiu Pecican), ar poseda un fost comunist drept „autor cert” si un „autor incert” în persoana fostului elev al lui Heidegger care a ales exilul interior la vremea terorii ideologice comuniste.  Maestrul lingușelilor nu uită să decreteze că buna intenție a lui Liiceanu n-ar trebui să fie pusă de nimeni la îndoială, cum am văzut că a pus-o pe 15 iunie 2000  filozoful Alexandru Dragomir, autorul zis (de Ovidiu Pecican) „incert” al prelegerilor înregistrate (uneori) pe bandă magnetică în casa lui Liiceanu. Oricum, îndoiala privitoare la „buna intenție” exprimată de zisul  „autor  incert” către finalul interviului, a fost rapid cenzurată de cei de la „Observatorul Cultural”.

   Cum tot rapid au fost dosite - de cenzura românească (să nu poată fi citite!) în 2013 si în 2014 -, textele mele despre Alexandru Dragomir, Noica, Cioran și Horia Stamatui etc.,  după postarea lor pe segmentul românesc al Scribd -ului, de a trebuit să fie inițiată o corespondență cu administratorii din SUA a acestui site, pentru ca scrierile mele să redevină temporar accesibile. O altă strategie a cenzurării cripto-comuniste a scrierilor mele de pe segmentul românesc al Scribd-ului o constituie impunerea forțată a unei „filtrări” astfel încât, unele texte să apară de 5-7 ori iar altele deloc, strategie care (deocamdată) poate fi ocolită prin alegerea unei filtrării după data postării (Despre cenzurarea mea pe Scribd a se vedea si considerațiile marginale la eseul: Isabela Vasiliu-Scraba, „Lucian Blaga și Fenomenologia”, http://www.omniscop.ro/despre-noumen-fenomen-si-fenomenologie/).

   In cartea Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului (2004) publicată de mine la vreo șase luni după apariția Craselor banalități metafizice  reproșam celor care au alcătuit acel prim volum din prelegerile ținute de Alexandru Dragomir faptul că nu au semnalat prin schimbarea caracterului de literă modificările operate de editor.

   Când tehnoredactarea textului permite (fără nici un efort) schimbarea caracterelor într-o pagină, Gabriel Liiceanu se ferise a marca frazele sau cuvintele lui Alexandru Dragomir scoase de pe casetele cu prelegeri înregistrate. Că acest lucru nu s-a întâmplat dintr-o scăpare, mi-am dat seama citind, - dintr-o revistă scoasă tot de G. Liiceanu ( revistă unde și-a republicat prefața la „ediția nord-coreană” (apud. Dan Petrescu) a volumului „Crase banalități metafizice”) -, un amestec indistinct între texte scrise direct în germană de filozoful Alexandru Dragomir și traducerile altor texte ale lui Dragomir scrise în românește și cuprinse în caietele despre TIMP  din anii 1948-1959 (v. Chronos -Buch I, German translation by Mădălina Diaconu în revista „Studia Phaenomenologica”, vol.IV, 3-4/2004, pp.253-285). Lucrul este cu atât mai ciudat, cu cât orice vizitator al lui Noica a putut afla de la filozoful de la Păltiniș că trebuie să se ferească de traduceri, întrucât la mâna a doua gândirea oricărui filozof apare involuntar deformată. În cazul revistei tipărită de Gabriel Liiceanu, informația după care textul german ar fi fost tradus de Mădălina Diaconu ("Uebersetzung aus dem Rumaenischen von Mădălina Diaconu") induce în eroare tocmai prin lipsa schimbării de literă acolo unde germana este a lui Dragomir. Ceea ce dovedește limpede nu numai o crasă lipsă de profesionalism, dar și îngâmfarea unora care se cred îndreptățiți a „lucra în echipă” cu autorul neîntrebat dacă acceptă modificările ideilor sale odată cu editarea, autor evident în dezacord cu asemenea practică, impusă în cultura românească odată cu „regimul comunist al Anei Pauker” (Virgil Ierunca), cum reiese din replicile finale ale interviului.].

 

Cuvinte cheie: ‘Alexandru Dragomir’, ‘prelegeri înregistrate’, ‘Constantin Noica’, ‘Nae Ionescu’, ‘Isabela Vasiliu-Scraba’, ‘Fabian Anton’.

 

REPERE BibliografiCe:

1. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutica la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004,  http://fr.scribd.com/doc/130854967/IsabelaVasiliuScrabaAlexDragomirPropedeutica .

2. Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2012, p.19, http://www.scribd.com/doc/167094850/Isabela-Vasiliu-Scraba-Al-Dragomir-nu-este-o-%E2%80%9Einven%C8%9Bie%E2%80%9D-a-lui-Liiceanu-fiindc%C4%83-oamenii-mici-nu-i-pot-inventa-pe-oamenii-mari .

3. Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica; http://www.optimalmedia.ro/stire-accente/himera-scolii-de-la-paltinis-ironizata-de-noica-de-isabela-vasiliu-scraba/6991

4. Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm .

5. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari la 25 de ani de la moarte, http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/

6. Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia citită printre rânduri, http://www.omniscop.ro/wikipedia-ro-citita-printre-randuri/

7. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste,  http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Noica marginalizat de IVS.htm .

8. Isabela Vasiliu-Scraba, Incultura Păltiniș,  http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/

9. Isabela Vasiliu-Scraba, Lucian Blaga și Fenomenologia, http://www.omniscop.ro/despre-noumen-fenomen-si-fenomenologie/

10. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu si Alexandru Dragomir în Cercul de la Andonache înființat de Noica, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 5/2013, sau https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noica4andronache/ .

 

Autor: Isabela Vasiliu-Scraba

Sursa: www.isabelavs.go.ro