Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

 

Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi  plagierea de tip “inadequate paraphrase” la Patapievici*

 

Motto: “Patapievici a plagiat fără ruşine toate seminariile făcute de părintele Scrima…Fieştecare cu talentul lui” (Claude Karnoout, 17 iulie 2012, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).

 

 

Un danalexandru23@yahoo.com care semnează “Vicuslusorum” si care pare să fi beneficiat de oarecare burse pentru studierea filosofiei prin Occident observase încă din 2009 lipsa ideilor personale din cartea Ochii Beatricei având la bază o conferinţă (bine remunerată) ţinută de H.R. Patapievici la Microsoft. După opinia sa din 17 iulie 2012, postată drept comentariu la un articol din ContraAtac scris de I. Aranyosi, Patapievici ar avea “statut de vulgarizator” şi nu de “mare om de cultură şi imens filozof” (Vicuslusorum, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).

Într-alt comentariu la acelaşi articol scris de I. Aranyosi (ce reia spinoasa problemă a “originalităţii” lui Patapievici) punând faţă în faţă fragmente din cartea Ochii Beatricei cu izvoarele din care Patapievici şi-a preluat ideile, un alt cititor sesizează cum în articolul lui Aranyosi din 14 iulie 2012 “ni se spune că Horia Roman Patapievici e un impostor, publicând sub numele lui o carte în care nu pune nimic de la sine, ideile originale fiind doar preluate de la alţii” (Pa sipusi, 16 iulie 2012). Drept care, în mod pedagogic, Claude Karnoout concluzionează: “decât bla-bla redigerat de Patapievici mai bine mergem direct la original” , http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).

Din articol eu am reţinut cu precădere observaţia lui I. Aranyosi despre “absenţa oricărei activităţi publicistice recunoscut academice la nivel internaţional al câtorva intelectuali superstar din România numiţi filozofi fără a avea o operă filozofică de calitate minim acceptabilă” (I.A). Pentru că era exact ce observasem la rândul meu atunci când am scris în revista “Acolada” nr.3/2011 despre inexistenţa mult trâmbiţatei şcolii “de la Păltiniş” care n-a dat în domeniul filozofiei româneşti nimic dincolo de opera lui C. Noica, pe seama căreia mulţi au vrut să apară mai valoroşi decât îi înfăţişau scrierile lor (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri şi vampiri: A. Pleşu, în Acolada nr. 3/2011, p.16 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVS-plesu-ingeri8.htm ). În cazul lui Gabriel Liiceanu, această dorinţă de a apărea mai valoros s-a manifestat şi prin introducerea în lucrarea sa de doctorat publicată în comunism a 32 de pagini scrise de Noica (v. Constantin Barbu, Cel mai mare furt intelectual al lui Liiceanu), pagini care alcătuiau întregul capitol despre hermeneutica “întoarcerii, revenirii” la care Liiceanu a renunţat în post-comunism tocmai din cauza repetatelor acuzaţii de plagiat care i-au fost aduse nu numai de foştii săi colegi de la Institutul de filozofie (v. Modelul cultural Noica, vol. I-II, Prefaţă Eugen Simion, Bucureşti, Fundaţia pentru Ştiinţa şi Artă, 2009). 

Fiind făcute publice înregistrările lui Constantin Noica de către Securitate, mai precis ce a rămas din dosare după ce o parte din ele au fost arse probabil la insistenţa unor informatori aflati în relaţii bune cu Virgil Măgureanu (conducătorul instituţiei după 1990) s-a putut afla şi părerea lui Noica despre publicarea gândirii sale sub numele unuia dintre vizitatorii săi de la Păltiniş:  “i-au publicat-o lui Liiceanu…nu au obiectat”. Asta spunea Noica în 1972, când ar fi făcut tot ce-i stătea în putinţă numai să iasă “ucenic” din vizitatorul său preferat (v. convorbirea dintre C-tin Noica şi Simina Noica din 29 ian. 1972). Abia trei ani mai târziu a ajuns să-şi dea seama că din G. Liiceanu a ieşit, într-adevăr “ucenic”, dar nu de-al său ci de-al dogmaticului stalinist Henry Wald: “Liiceanu e discipol al lui Henry Wald, nu al său” îi spusese Noica în 1975 unui cunoscut (v. Noica şi Securitatea, vol. I,  Bucureşti, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2009, doc. 54, p.154).

Aşadar comunistului Gabriel Liiceanu, de îndată ce-şi dădea scrierile la publicat, nu i se puneau atâtea beţe în roate cum i se puneau celui întemniţat fără vină şase ani. În plus, se cam vede limpede că cenzura comunistă încuraja impostura: Simina Noica îi spunea filozofului de la Păltiniş pe 29 ian.1972  că oricât ar crede el că nu se vede, “dacă unul [dintre satrapii de la cenzură] ţi-a citit cât de puţin vreo lucrare de-a ta, şi-a dat seama imediat că şi acela [capitolul Schita pentru o Hermeneutica a “nostos”-ului din volumul: G. Liiceanu, Tragicul], este [o lucrare] a ta … Adică se vede mâna ta” (http://www.ziaristionline.ro/2012/06/28/gabriel-liiceanu-a-plagiat-in-teza-sa-de-doctorat-32-de-pagini-din-constantin-noica-securitatea-a-interceptat-marturia-filosofului-plagiiceanu-dovedit/ ).

Or, dacă în tinereţea sa (marcată de etica comunistă) i-a fost încurajată împostura de a se trece autor al unor scrieri filozofice care nu erau ale lui, devenit editor după 1990, Gabriel Liiceanu se pare că promovează la rândul său impostura lui H.R. Patapievici (v. parerea lui “Pa sipusi” din 16 iulie 2012). Cel puţin asta este impresia pe care o lasă părerile comentatorilor postate pe 16-17 iulie pe CriticAtac, platformă care se autodefineşte în cel mai autentic limbaj de lemn, ca militând “pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniază şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat”. În ce mă priveşte, se pare că am contul blocat, deşi îmi argumentez în mod raţional afirmaţiile, nu aduc injurii, nu discriminez si nu calomniez, după cum oricine a putut constata la citirea articolului meu despre Noica printre oamenii mici şi mari (rev. “Acolada”, nr.2/2012 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-25aniNoica4.htm ) pe care am intenţionat să-l postez (fără succes) pe 4 aprilie 2012 după ora 21.  Vicuslusorum observase şi el ceva în neregulă cu respectiva platformă de s-a gândit să scrie după evidenţierea plagiatului de tip “inadequate paraphrase” că “poate şi criticulatac este organizat în acelaşi mod acaparator şi mistificant ca grupul Humanitas-ICR-GDS-“Noua Republică”.

Cartea Ochii Beatricei, “neoriginală, intens promovată” (Grigore Pavel, 17 iulie 2012) de cei “interesaţi de numărul de cititori şi de cumpărători” (“Lucid”) a fost exportată de “grupul Humanitas-ICR-GDS” (Vicuslusorum, 17 iulie 2012) ca una din marile realizări ale originalităţii culturale româneşti contemporane. În 2005 a fost chiar şi premiată de Uniunea Scriitorilor din România. Se pare că juriul de la USR s-a păcălit crezând (asemenea unui profesor italian care într-o frază bine meşteşugită ridicase în slăvi “originalitatea” lui Patapievici, frază trecută la volumaşul Ochii Beatricei plasat într-o suită de titluri despre Dante apărute în perioada 2000-2010) că ideile lui Egginton nemenţionat în textul publicitar al micului volum i-ar aparţine lui Patapievici, citat de Humanitas cu ghilimele de rigoare http://www.libhumanitas.ro/horia-roman-patapievici-ochii-beatricei-humanitas-2010-ebook.html

 

*Plagierea de tip “inadequate paraphrase”  se constată în situaţia în care nu este clară contribuţia autorului faţă de ideile preluate de la un alt autor citat prin parafrazare. Precizarea o găsim la I. Aranyosi care pare a fi de acord cu “Vicuslusorum” şi cu “Mortar” în ce priveşte ideea principală împrumutată de Patapievici de la Egginton şi trecută în “prezentarea făcută de Humanitas care pune în ghilimele textul ca şi cum i-ar aprţine lui Patapievici” (v.Mortar; acesta mai precizează în comentariul său că paginile incriminate sînt 44, 45, 46, 48 unde nu apare trimiterea la sursa ideilor preluate de H.R. Patapievici si parafrazate). In opinia lui Ion Varlam, H.R. Patapievici “vrea să-şi afirme inteligenţa ca un tocilar cu ambiţii de premiant, scriind despre orice cu o competenţă de autodidact şi într-o limbă fără reguli, folosind cuvinte al căror înţeles îi scapă, spre a trece drept “specialist” în ochii profanilor, reuşind să-i sperie pe proşti” (vezi I. Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Bucureşti, Ed. Vog, p.219). “Ultimul Culianu” (2010) ar fi, după cum mărturiseşte Patapievici “şi bilanţul său personal”. Cum n-am putut să citesc mai mult de câteva zeci de pagini din ultima carte („Subito dopo la sua morte /…/ venne pubblicato l’ultimo suo libri I VIAGGI DELL’ANIMA, Milano, 1991, un’opera di sintesi, una DELUSIONE, di molto inferiore alla produzzione scientifica antecedente”, Giovanni Casadio, Necrologio Culianu, Religioni&Societa, 8, 1993, p.85-95) a lui Culianu, asasinat când era pe punctul de a fi angajat la Chicago ( http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Ipoteza7AsasinarerCulianu.htm ), nu pot să spun dacă in afara ideii că a existat un „ultim” I. P. Culianu autor al ultimei sale dezlânate producţii, si alt Culianu inaintea acelei cărţi „probabilmente concepito dal Culianu come lasciapassare” (ibid), Patapievici a mai pus ceva de la (el pe lângă redarea ideilor lui Culianu). Fiindcă partea de asa zisa „originalitate” prin care Patapievici ar scrie despre cărţile nescrise ale lui Culianu n-am auzit să fi entuziasmat vreun cititor mai răsărit. Foarte pe scurt, accentul în Ultimul Culianu (Ed. Humanitas, 2010) e pus pe “magicianul care ştie şi are puterea să controleze TOTUL”, prin ştiinţă şi tehnologie. De reţinut ar fi două registre, al controlului şi al manipulării, excluse fiind celelalte registre din sfera umanului. Magia ar fi o ştiinţă ivită dintr-o anume facultate cognitivă botezată “sintetizator fantasmatic” care produce hărţi ale minţii (cum sînt religiile), imagini, reprezentări, viziuni şi sisteme, precum şi legăturile dintre sisteme. Mintea (sau gândirea) funcţionează şi ea cu un set de premize şi un set de reguli, cu care mai apoi generează sisteme. Modelul generativ al sistemelor ar semăna cu ramificaţiile unui arbore. In capitolul intitulat “Cărţile nescrise” (cap. IV), Patapievici a omis din păcate să se ocupe si de nescrisa  istorie a tradiţiei platonice, carte amintită la Radio BBC: “am dorit chiar odată, să scriu istoria întregii tradiţii platoniciene” spunea Culianu pe unde Radio (Studii românesti, II, 2009, p.229) chiar în anul când luase doctoratul de stat la Sorbona, după zece ani de la înscriere (http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm ). Dacă ar fi tratat si despre gândirea lui I.P. Culianu din nescrisa istorie a tradiţiei platonice, poate volumul Ultimul Culianu ar fi căpătat ceva mai multă consistenţă. Povestea cu principiile generative integrată în povestea cu cheia universală pe care o oferă magia, asa cum e povestită de Patapievici e chiar plicticoasă, pe lângă reusita volumului Eros si magie (1984).

 

Autor: Isabela Vasiliu-Scraba

Sursa http://www.isabelavs.go.ro