Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi. |
Isabela Vasiliu-Scraba
Cât de subversiv putea
fi noica*
«Având presimtirea dezastrelor
teritoriale din vara acestui an apocaliptic m’am încumetat [eu, Lucian Blaga]
să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură
spirituală cum n’am avut niciodată». Desprinsă din Prelegerea
inaugurală din anul universitar 1940-1941 ţinută la Universitatea
din Cluj mutată la Sibiu (1) din cauza masacrării românilor din
jumătatea de Ardeal primită de Horty de la Hitler, spusa lui Blaga
s-a adeverit întocmai (2). E suficient să ne gândim la faima
internaţională a lui Zevedei Barbu, fost secretar de redacţie al
revistei sibiene “Saeculum”, după 1946 diplomat la Legaţia României
de la Londra de unde îşi dă demsia în octombrie 1948. Peste ani el
avea să devină autorul unor cărţi de referinţă în
domeniul psiho-sociologiei: Development de la pensee dialectique (327p.,
Paris, 1947), Democracy and Dictatorship (Londra, 1956) şi Problems of
historical psychology (Londra, 1960)
în care analizează îndeaproape societatea ateniană din vremea lui
Pericle, omul grec cuprins în cadrul social, politic şi intelectual pe
care îl crează. Cu sprijinul lui Grigore Nandriş (3) Zevedei Barbu a
fost profesor în Anglia, din 1953 la Universitatea din Glasgow, apoi în 1959 la
Universitatea din Sussex, (iar din 1977 în Brazilia la UnB). Prin
cărţile sale, Zevedei Barbu l-a
influenţat pe Jean Pierre Vernant (4) care i-a preluat formula “back to
the Greek” (v. Nicole Loraux, La tragedie d’Athene, Paris, Seuil, 2005).
Independent de întoarcerea la
grecii antici preconizată de Zevedei Barbu(1914-1993),
Noica s-a întors şi el la înţelepciunea antică. Întâi luând ore
de greacă veche cu Constantin Fântâneru(1907-1975)
care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta şi care îşi luase
ca şi acesta licenţa în limbi clasice în 1930. Rămas în
ţară printre prieteni, dar - ca şi Alexandru Dragomir, Octavian
Nistor, Alexandru Paleologu, Traian Herseni, C-tin Fântâneru, Blaga, Botta,
Vasile Băncilă, etc. -, fără drept de semnătură,
Noica dorea să afle prin anii cinzeci “înţelesul
grec al dragostei de oameni şi de lucruri”, pornind de la dialogul platonic
Lysis. Era însă preocupat şi de Goethe.
Scrisese în domiciliul forţat de la Câmpulung şi un
Anti-Goethe. Ba avea scrisă şi o carte
despre Hegel, dialecticianul răstălmăcit de ideologia
ocupantului sovietic al României ciuntite. După anii de chinuri
suferite în temniţa politică pentru felul eronat în care l-a
hermeneutizat pe Hegel (5) într-un manuscris predat la unica editură
bucureşteană ESPLA, Constantin Noica s-a
angajat la Centrul de Logică. Aici s-a întors
iarăşi la greci. La început la Aristotel, apoi la Platon. Pe
urmă a putut să se întoarcă şi la
gândirea filosofică românească, aşa cum apăruse ea în
momentul de graţie în care Mircea Vulcănescu îşi publicase Dimensiunea
românască a existenţei (martie, 1944).
In 1978 lui
Noica i se publica Sentimentul românesc al fiinţei. După 34 de ani de la îndepărtarea
forţată a filosofului dublat de un economist de geniu, C-tin Noica îi
aducea în discuţie gândirea, desigur fără a face în mod explicit
referire la scrierile interzise ale lui Mircea Vulcănescu. În marginea
acestora Alexandru Dragomir argumentase ideea că opera unui gînditor “nu
are o singură dimensiune: cantitatea”(v. Ultimul interviu al
filozofului A. Dragomir, în rev. “Asachi”, Seria III-a, Nr.5 (241),
dec.2008-ian.2009, p. 7) pentru a afirma în final că “Vulcănescu era
copleşitor” (ibid.).
La Noica, evocarea Dimensiunii
româneşti a existenţei, “cea mai
substanţială tâlcuire a întâmplărilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare în însuşi titlul ales. Dacă la
Mircea Vulcănescu raportarea omului la transcendenţă –din
perspectivă românească – luase înfăţişarea unei
dialectici a participării cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al
relaţiei, Noica apasă pe primul termen, invocând sentimentul “omenesc” trezit de
problematica fiinţei. Astfel, cei de la cenzură au putut crede
că filosoful supravegheat la Păltiniş n-a ieşit din cadrele
ideologiei materialiste, că el s-a preocupat de subiectivitatea omului
nou al materialismului ştiinţific, dezinteresat de polul transcendent
pe care îl implică orice act religios. In capul lor, problema
ontologică, sau problematica fiinţei nu depăşea aspectul
interpretării imanentiste a existenţei
materiale a omului şi a lumii de care se ocupă cu mult succes
ştiinţa şi tehnica de ultimă oră.
De fapt, ancorarea lui Noica
într-o viziune creştină asupra lumii reiese din simpla alegere a
termenului de “sentiment”, care nu poate fi decât sentimentul pozitiv al
iubirii. Presupusa imanenţă a problematicii fiinţei e
anulată din start de caracterul tranzient al sentimentului iubirii care
face trimitere la ceva aflat în afara celui ce
iubeşte. Or, în credinţa creştină iubirea are un loc privilegiat: Din iubire pentru oameni, şi nu din
indiferenţă la soarta omenească, Dumnezeu s-a făcut om.
Relaţia pe care omul românesc o are cu ceva de dincolo de el apare la
Noica din afirmaţia explicită că fiinţa la români ar fi
“întru” (în şi înspre, adică participând şi năzuind
către altceva decât materialitatea proprie şi materialitatea lumii).
Cu găselniţa acestui “întru”, de care era pe bună dreptate
foarte mândru, Noica subscria (ca şi Mircea Vulcănescu) la ideea de
sorginte medievală după care participarea la Divin are niveluri
şi intensităţi diferite.
Pe urmele lui Vulcănescu
el va evidenţia aportul adus de câteva cuvinte
româneşti la problematica fiinţei. Demersul ambilor
s-a situat în descendenţă heideggeriană. Interesant este
că şi filosoful de la Freiburg im Briesgau urmărea cu interes
gândirea românilor, la început impresionat de auditoriul provenit din Regatul
României (Nae Ionescu, Constantin Floru, Stefan Teodorescu, Dumitru Cristian
Amzăr, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Sorin Pavel, Octvian
Nistor, George Uscătescu, Vintilă Horia, etc.). In timpul
războiului, la seminariile sale, când vreun student se împotmolea,
Heidegger întreba: Ce părere au Latinii? (adică
Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprişan, etc.), fiind un
perfect cunoscător al limbii latine (făcuse studii teologice şi
un doctorat în gândirea medievală). Mai putea avea acces şi la tezele
de doctorat în filosofie publicate de români în germană, lucrări
interzise în comunism, care nici până azi n-au fost editate în
româneşte. Heidegger se pare că era la curent şi cu revista de
filosofie scoasă de Blaga, procurată prin Walter Biemel (6). De Mircea Vulcănescu aflase cu siguranţă de la
Constantin Amăriuţei. Acesta povestea cum marele Heidegger
notase şcolăreşte interpretarea vulcănesciană a termenului
de “aevea” pe care i-a relatat-o Amariuţei cu ocazia unei vizite (v.
Petre
Ţuţea spunea că în închisoare, fără ajutorul lui
Dumnezeu, nu s-a putut supravieţui. Părintele călugăr Arsenie Boca, şi el martir al
închisorilor comuniste, spunea mai explicit că la schingiuiri, doar prima
lovitură o simte deţinutul politic: restul le suportă Dumnezeu. Atât Ţutea (devenit gânditor creştin) cât şi Noica
au supravieţuit. Surprins la un moment dat
că citeşte Biblia, filosoful de la Păltiniş a
improvizat o scuză de toată frumuseţea: Propriu-zis, el nici
n-ar citi din Biblie. Si-ar face doar
lecţiile. S-ar documenta. Să nu apară
nepregătit în faţa fiului său pe care nu-l mai văzuse de
când acesta era elev. Pentru că între timp, Răzvan al său plecat
în
Note:
1.v. L.Blaga,
Curs de filosofia religiei. 1940-1941; text stabilit
de Dorly Blaga (Alba Iulia: Fronde, 1994, p.7). Din cauza masacrelor
şi a terorii dezlănţuite pe teritoriul românesc alipit
Ungariei (sept. 1940 – oct. 1944) prin
Dictatul de la Viena, 200000 de români s-au refugiat în România şi
280000 au fost expulzati cu de-a sila
din Transilvania de Nord. Mulţi dintre românii rămaşi au fost
aruncaţi de administraţia maghiară în lagărele de la Satu
Mare, Carei, Târgul Mureş, Marghita, Someşeni, Zalău,
Priscop-Landany şi în închisorile din Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia
Mare, Sf. Gheorghe si din interiorul Ungariei (Seghedin, Debreţin,
Budapesta, Bekes-Csaba, etc). Masacrele, omorurile, schingiuirile cu scosul
ochilor, zdrobitul membrelor, bătutul cuielor în spinare împreună cu
steagul românesc, spânzurare cu capul în jos pînă la pierderea
minţilor, înjungheri cu baioneta si aruncarea în celule pentru o moarte
lentă, violarea si injunghiarea femeilor tinere, măcelărirea
copiilor, femeilor insarcinate si bătrânilor, masacrele în masă cu focuri
de mitralieră au totalizat 19040 de atrocităţi în judeţele
Bihor (3598), Ciuc (538), Cluj (6256), Maramureş (284), Mureş (2534),
Năsăud (167), Odorhei (179), Satu Mare (1216), Salajs (1880),
Someş (1623), Trei Scaune (765), toate petrecute între 1 sept. 1940 si 15
mai 1941 (v. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între sept.
1940 şi oct. 1944, Bucureşti, Ed. Politică, 1985 si
Almanahul Steaua, Cluj, 1985). La aceste acţiuni de purificare etnică
a teritoriului ocupat din străvechime de români s-au adaugat evacuarea
administrativă a 60000 de români trimişi de unguri în
“lagăre de muncă” , de unde s-au reîntors 8000 de români, precum si
trimiterea românilor pe linia întâi a frontului, ceea ce a dus la “100000 de
victime în cazul armatei a 2-a maghiare
la cotul Donului” (v. Mircea Tudoran,
în Jurnalul literar noiembrie-decembrie, 2003, p 16).
2. O dovadă (dintre multe altele) a viitorului de
natură spirtuală rezervat românilor după 1941 o reprezintă
prestigiile europene (si ades academice) ale atâtor scriitori exilaţi
după 1945, de care decenii la rând cei din ţară n-au avut voie
să vorbească: Mircea Eliade, Nicolae Herescu, Horia Stamatu, Emil
Cioran, Vintilă Horia, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu,
V. Ierunca, C-tin Amariutei, Eugen Ionescu, Al. Busuioceanu, St. Lupascu, Th.
Cazaban, Bazil Munteanu, Eugen Lozovan, Sever Pop, Alex. Randa, D. Ghermani,
Grigore Nandris, E. Turdeanu, Petru Iroaie, D. Găzdaru, Scarlat Lambrino,
Zevedei Barbu, Stan M. Popescu, G. Racoveanu, Oct. Vuia, St. Teodorescu, Vasile
Posteucă, Giorgio Caragaţă, Teodor Oncilescu, Eugen Coseriu, Ion
Gutia, Mircea Popescu, Petre Ciureanu, Ghe. Bumbesti, Victor Buescu, Ion Omescu
si multi, multi altii. În ţară, sub
atentă urmărire sovietică, cultura românească trebuia
extirpată, trimisă după gratii, interzisă, arsă,
mutilată prin cenzură, trecută la fonduri secrete, sau în
subsoluri umede, ori în depozite de cărţi necatalogate, de
existenţa cărora ştiau foarte puţini. In locul valorilor
validate de timp, după 23 august 1944 s-a instituit oficial dominaţia
non-valorii si selecţia inversă, adică promovarea si
mediatizarea unor lucrări de valoare incertă care să le
înlocuiască pe cele autentic valoroase. Această tactică a
ne-prietenilor noştri, folosiţi de ocupantul sovietic pentru
consolidarea stăpânirii, a luat un nou avânt după abolirea
comunismului în decembrie 1989 si incendierea Bibliotecii Universitare
căreia spre sfârşitul vieţii Mircea Eliade îi donase un
important fond de carte. Tactica este divulgată
de amploarea şi mediatizarea fără preget a calomniilor la adresa
lui Nae Ionescu, “cel mai influent gânditor român” (Edmond Nicolau) precum si
de perseverenţa atacurilor (nedrepte fiindcă mincinoase, folosind
termeni improprii, satanizaţi vreme de peste şase decenii) îndreptate
împotriva lui Mircea Eliade. Zevedei Barbu (1914-1993) numea «război
total» dominaţia politică totală a unor minoritari asupra
instituţiilor sociale ale unui stat (guvernarea, mass-media, academia si
învăţământul de toate gradele) într-o
3.v. scrisoarea lui Zevedei
Barbu din 1 oct. 1948 în Corespondenţa emisă şi primită
de Grigore Nandriş. 1946-1967, Ed. Vestala, 2000, p.24-24.
4. v. traducerea din 1995
(Bucureşti, Ed. Meridiane) făcută de Zoe Petre şi Andrei Niculescu:
Jean Pierre Vernant, Mit
şi gândire la Greci (ed. I-a, 1965).
5. Constantin Noica a fost
arestat în 1958 după ce, în calitate de redactor la ESPLA, Zigu Ornea a
dat pe ascuns Securităţii manuscrisul lui Noica publicat în
formă cenzurată în 1980 sub titlul:Povestiri despre om - după
o carte a lui Hegel. A se vedea: Noica
în vizorul Securităţii, documente din Arhiva CNSAS publicate în
rev. Ovservatorul cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; precum şi
nota 2 din articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în
eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl.Ion Papuc, în rev. Origini/
Romanian roots, vol.XIV, nr.1-2-3 (139-140), 2009, p.112-114.
6. In 1970, evocându-l pe
Lucian Blaga din perioada refugiului universităţii clujene la
7. Indicaţiile de
marginalizare a filozofului Martin Heidegger erau respectate si după
Cortina de fier. Pentru că a publicat în primul număr al revistei Echinox (1969) un
text de Heidegger, studentul Eugen Uricariu a fost înlăturat din postul de
redactor sef al revistei şi înlocuit prin tânărul asistent Ion Pop
(v.interviul cu scriitorul Ion Pop în rev.
*Eseul Cât de subversiv
putea fi Noica a fost cuprins în revista “Meandre”, 1-2/22-23, 2009, ISSN
1454-4253, sub genericul “Centenar Noica”, pp.80-81. Citit două treimi,
articolul i s-a părut “foarte interesant şi instructiv” fostului
ziarist de la Scânteia, C. Stănescu, cum a notat el pe 10 februarie 2010
în articolul Povestiri despre Noica postat în revista “Cultura”
scoasă de Fundaţia Culturală Română, Nr.55/2009 (259).
Fiind un admirator al lui Wass Albert, condamnat pentru crime împotriva
românilor în timpul alipirii nord-vestului Transilvaniei la Ungaria
(1940-1944), Costel Stănescu n-a mai putut citi şi ultima treime
împreună cu notele, pretextând că s-a împotmolit de o frază a
lui Noica din Sentimentul românesc al fiinţei. La articolul
său intitulat Povestiri despre Noica am scris pe 10 febr. 2010 un comentariu în care specificasem că la data
arestării lui Noica, sef al cenzurii fusese Ion Ianoşi. Comentariul
meu a rezistat o săptămână la rubrica de Recent comments,
la care se ajungea însă indirect, deschizând alt articol semnat de Costel
Stănescu (n.1938), articolul comentat de mine fiind scos de pe lista sa de
articole. Pe 11 februarie, a doua zi după ce-am scris comentariul (pentru
restabilirea adevărului mutilat de C. Stănescu spre a putea face
nişte observaţii folosind un şablon nepotrivit) webmasterul Nicu
Ilie îşi cerea scuze că “site-ul a luat-o razna”. Pe 12 februarie
site-ul şi-a “revenit”, dar nu complet, fiindcă numărul 55/2009
(259) din 10 februarie al revistei-on line cuprinzând Povestirile despre
Noica a disparut fără urmă.
Redăm mai jos comentariul care a făcut ca site-ul revistei
Cultura scoasă de Fundaţia Culturală Română “să o ia
razna”:
“Folosiţi trucuri
ieftine: (1) vă faceţi a nu vedea cartea La tragedie d’Athene (Paris,
Seuil, 2005) în care Loraux afirmă că Jean Pierre Vernant a fost
influenţat de Zevedei Barbu de la care a preluat formula “back to the Greek”.
Existenţa acestei trimiteri anulează o
acuzaţie stupidă de protocronism şi nişte ghilimele
răutăcioase. (2) Eu nu ştiu nici de ce
şi nici de cine a fost arestat Noica. Poate numiţi Dvs [d-le C.
Stănescu] capii Securităţii şi ministrul de interne din
1958. Doar pe cenzorul de la cultură vi-l spun eu: Ion Ianoşi. (3)
Cuvintele lui Noica sînt următoarele: “sporul adus de câteva cuvinte
româneşti în problematica fiinţei”. Sporul= a
aduce ceva în plus. Aport= contribuţie într-o acţiune comună. Unde-i diferenţa?” (Isabela Vasiliu-Scraba, 10 febr.
2009, comentariu sub articolul: C. Stănescu,
Povestiri despre Noica, în secţiunea “Cultura literară” a
revistei on-line “Cultura” editată de Fundaţia Culturală
Română, nr.55/2009 (259), miercuri 10 februarie 2010).
Sursa:
http://isabelavs.blogspot.com