BluePink BluePink
XHost
Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

VII. Centenar Noica

Isabela Vasiliu-Scraba

Sfârşitul lui Constantin Noica (1909-4 dec.1987)

 şi sfârşitul comunismului

 

Motto: “Comuniştii s-au aşezat prea aproape de oameni; s-au instalat în cămara lor de alimente, în culcuşul lor, în sertarele lor [cu manuscrise], pe cât posibil chiar în conştiinţele lor, încât indispun prin simpla lor voce, cu simplul lor ziar ” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990)

 

Fascinat de imensa generozitate a lui Noica  “faţă de oameni, de ideologii, de naufragii”, Mircea Eliade admira îndrăzneala prietenului său  - aflat în domiciliu forţat - de a se rosti “peste sisteme şi istorii”, deşi ocupantul sovietic al României ciuntite de Basarabia şi Bucovina de Nord îl plasase pe filozof în marginea societăţii, interzicându-i cariera de profesor universitar pentru care avea pregătirea necesară. Sub pretextul comentării lui Faust de Goethe, Noica interpreta în anii cincizeci cultura europeană din secolul XX evidenţiind declinul spiritual al unei lumi care se lipseşte de spontaneitatea creatoare a gândirii filozofice, înlocuită de scrisul la comandă, o lume în care natura este pustiită şi degradată printr-o “orăşenizare forţată”.

 

Total izolat de colegii de breaslă scritoricească, lui Noica îi erau interzise până şi vizitele la prietenii din Bucureşti cu care, pe furiş, mai făcea schimburi de opinii literare. După lista de lucrări (v. Modelul Noica, 2009, p. 506-507) pe care a alcătuit-o  în anii de interdicţie de semnătură petrecuţi în domiciliul forţat de la Câmpulung, filozoful avea gata de publicare cinci cărţi, dintre care Anti-Goethe în două volume tratând despre “grandoarea şi mizeria omului fără filozofie” (Noica, Despărţirea de Goethe, 1976, p.8). Publicată cu sute de pagini nerestituite de Securitate, cartea despre Goethe a format un cap de acuzaţie la arestarea din 1958 din cauza titlului iniţial care a fost “interpretat ca un atac la adresa unui scriitor apreciat de cercurile marxiste” (Aurel Cioran, în vol. Noica si Securitatea, Ed. M.N.L.R., 2009, p.248).

 

Pentru a masca adevăratul sens al noului titlu, Constantin Noica scrie că în volum se ocupă de limitele triumfului omului modern, şi că “în felul cum ne despărţim de oameni dovedim cât de mult îi îndrăgim” (Despărţirea de Goethe, 1976, p. 7). După amnistierea deţinuţilor politici, lui Noica i s-au înapoiat puţine pagini din cele două volume Anti-Goethe. “În urma repetatelor sale cereri către procuratură” (Noica si Securitatea, Ed. M.N.L.R., 2009, p.137) în 1972 Securitatea i-a mai restituit o parte din manuscrisul Anti-Goethe celui care a fost întemniţat şase ani fără vină, din care “doi [ani] i-a petrecut în celulă singur” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p.104). La câţiva ani după căderea comunismului, au mai fost restituite soţiei lui Noica în 1994 două capitole din manuscrisul cărţii despre Goethe scrisă în 1949-1951. Acestea au fost incluse în ediţia a II-a din 2000.

 

În 1949 la sărbătorirea clandestină a lui Goethe a participat şi Alice Voinescu, printr-o conferinţă în cerc restrâns, fiindcă în publica îi eran interzis să conferenţieze, iar în învăţământul superior nu mai avea voie să predea. Despre Faust, un mare neliniştit  mai vorbise ea într-o emisiune radiodifuzată cu şapte ani în urmă (v. A. Voinescu, Întâlnire cu eroi din literarură şi din teatru, 1983, p.751-756). Informatorul Pavel Apostol mentionează după moartea Alicei Voinescu într-o notă pentru Securitate că ar exista şi o monografie despre Goethe  între manuscrisele rămase de la celebra conferenţiară (sursa “Şerban”, 1967,  în vol. Noica si Securitatea, Ed. M.N.L.R., 2009, p.28). In locul profesoarei cu doctoratul la Sorbona, în 1949 foştii ei studenţi aveau parte de prelegerile propagandistului comunist Marcel Breslaşu/Bresliska care practicase advocatura şi din 1948 devenise director în Ministerul Artelor şi Informaţiilor, apoi profesor şi rector al Institutului de Artă (v. Marian Popa, Istoria literaturii române…, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001, vol. I, p.1073).

 

Anti-Goethe, sau despărţirea de lumea presimţită si descrisă de Goethe prin Faust II, era la Constantin Noica o distanţare de lumea spectrală a utopiilor devenite realitate. “Cu posibilul gol al banului fără acoperire” imaginea irealităţii avea la început aspect oarecum jucăuş. Dar cu ideea de reproducere a umanităţii în eprubetă, previziunea viitorului devine sumbră. In partea a doua din Faust, după o cununie de scurtă durată a idealului grec cu spiritul modern, urmează războiul cu mijloace diabolice, apoi politica ilustrată de isteria raţiunii ordonatoare şi planificatoare care se izbeşte de rezistenţa unor bătrânei ascultând cu evlavie sunetul clopotelor unei biserici până să fie raşi de pe suprafaţa pământului cu casa, cu gradina si cu mica lor biserică. Dacă “realizarea posibilului gol” într-o lume fără oameni adevăraţi rămâne mefistofelică, nedesprinsă de iniţiatorul şi realizatorul ei, lumea a cărei caricatură a fost anticipată de Goethe “cu repulsie” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p. 34-35), ar fi tocmai lumea diabolică a secolului XX adeverită de oameni.

 

Iată toate volumele pe care Noica n-a putut să le publice din 1944 până în 1956: Lysis sau despre înţelesul grec al filozofiei; Fire şi fiinţă. Introducere la o filozofie sistematică; Anti-Goethe (2 vol.); Devenirea întru fiinţă. Încercare de filozofie sistematică; Povestiri din Hegel (care avea să fie publicată la Paris în 1962, când Noica era în temniţă şi Mircea Eliade încerca să-l ajute, cum va face în 1979 la a treia arestare a preotului Calciu).

 

De dincolo de Cortina de fier, Eliade mărturisea în aceeaşi scrisoare din 1957-1958 că în optimismul lui Noica găsise o notă comună între ei, dincolo de destinele lor individuale atât de diferite. Corespondenţa cu Mircea Eliade era aşteptată cu nerăbdare nu numai de Constantin Noica aflat la Câmpulung după o scurtă arestare (v. rev. Origini, nr. 9-10/2009, Supliment Noica, p. XV), ci şi de cei care-i îngroşau Dosarul de urmărire opertativă, scrisorile trimise şi primite fiind parcurse negreşit de mercenarii ocupantului sovietic care-l considerau pe Noica un “duşman al poporului”. Tot aceştia se pare că au fost primii cititori ai volumului Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, pe care Noica (probabil după moartea lui Eliade) l-ar fi vrut publicat la Londra şi nu confiscat în  cursul anului 1987 de Securitate, cum trebuie să se fi întâmplat în realitate.

 

Anul confiscării manuscrisului publicat în 1990 poate fi dedus din cuprinsul volumului prin regăsirea unor idei ce apar şi în alte articole tipărite de Noica în ultimul său an de viaţă. De pildă, în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru interceptat de Securitate apare ideea că politicienii vor “mai binele” crezând cu asta că vor binele: “mizeria lumii moderne e o chestiune de gramatică: oamenii confundă comparativul cu pozitivul, ba chiar nu se mai gândesc la pozitiv. Americanii nu se gândesc nici măcar la comparativ, ci de-a dreptul la superlativ, la foarte bine” (C. Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru , 1990, p.16). Constantin Noica abordase filozofia culturii europene pornind de la chestiuni de gramatică într-o serie de articole apărute în revista România literară: Cultura europeană în ipostaza substantivului (România literară, februarie 1987); Adjectivul, epitetele şi Renaşterea (România literară, martie 1987); Gradul zero al adjectivului şi Leonardo da Vinci (România literară, aprilie 1987) şi Cum arată cultura europeană în ipostaza adverbului (România literară, mai 1987, nr.20 şi iunie 1987, nr.24). Ele au constituit capitole ale ultimei sale cărţi, De dignitate Europae (Editura Kriterion, Bucureşti, 1988), apărută post-mortem, probabil la insistenţa traducătorului G. Scherg. În româneşte, volumul pe care Noica a început să-l publice în 1986 (v. Modelul cultural european, partea I-a,  în România literară, 19 iunie 1986, nr.25) s-a tipărit la fosta editură Politică după cinci ani de la apariţia traducerii germane (v. C. Noica,  Modelul cultural european, Ed. Humanitas, 1993), fără a avea parte de vreo reeditare ulterioară (v. Stan V. Cristea, Constantin Noica. Repere biobibliografice, R.C.R Editorial, Bucureşti, 2009).

 

La sfârsitul memoriilor sale, Noica a trecut anul 1965, ceea ce nu era de natură să-l împiedice să completeze volumul din care Securitatea confiscase capitole trimise dincolo de Cortina de fier încă din 1973  apoi în 1976 şi 1977 (v. Noica si Securitatea, Ed. M.N.L.R., 2009, p.127, p.289). Filozoful spunea într-o conversaţie interceptată în 17 octombrie 1977 că a trimis de trei ori capitolul şase si tot n-a ajuns în Anglia unde era o editură amatoare să-i publice volumul. In cuprinsul cărţii apărute în 1990, capitolul XIII începe cu următoarea notaţie: “Capitolul acesta a fost trimis de autor, din ţara sa, de cinci ori - prin poştă, ca toate celelalte -, dar n-a ajuns la destinaţie niciodată, iar manuscrisul din ţară s-a pierdut şi el” (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p.104). Asta înseamnă că Noica a  rescris capitolul dispărut şi a refăcut întreg manuscrisul completându-l cu ultimele două capitole (XIV şi XV), nevoind să nu se lase intimidat şi perseverând să scrie exact ce credea de cuviinţă, indiferent de oprelişti. 

 

Cum am arătat ceva mai sus, unele pagini din manuscrisul care cuprinde amintiri din vremea detenţiei (1958-1964) seamănă din punct de vedere ideatic cu articolele concepute prin 1986-1987 când era preocupat de Europa care “a fost şi poate fi sarea pământului” (oct. 1985, în vol. C-tin Noica, Istoricitate şi eternitate, 1989, p.257 şi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre viitorul culturii europene, în Dacia Literară, Anul XX, nr. 85 aprilie 2009, p. 16-17). După citirea întregului manuscris refăcut, Securitatea l-a întrebat probabil pe Constantin Noica de ce a ţinut să scrie “împotriva” poporului român că atât deţinuţii politici torturaţi în închisori cât şi  comuniştii  ar fi  “victime ale timpului lor” (op. cit.,1990, p.18). Desigur trebuie să-l fi chestionat şi cum de a îndrăznit să încerce a scoate pe ascuns din ţară materiale denigratoare. Discuţia dintre un fost deţinut politic urmărit, hărţuit  şi solicitat de Securitatea la discuţii periodice după eliberarea sa din 1964 s-ar fi putut întâmpla să nu fi fost dintre cele mai politicoase, mai ales că miza invitării în ţară a lui Eliade căzuse odată cu moartea marelui istoric al religiilor, iar Noica era singur în vila sa de la Păltiniş.

 

După Dora Mezdrea, care citează vol.17 al Fondului informativ 15156, “Amintirile din închisoare [Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru] publicate de Humanitas în 1990 ar fi fost “înapoiate familiei în 1991” (v. Noica şi Securitatea, Ed.M.N.L.R, 2009, p. 8). Sigur, la mijloc poate să fie o greşală de datare în dosarul citat sau în cartea din 2009. Dar poate să nu fie. Si să fie un mister de adăugat la ciudata dispariţie a celor şapte volume de urmărire a lui Noica la Păltiniş prin Securitatea Judeţului Sibiu distruse  “în timpul evenimentelor din 1989 de la Sibiu” (D. Mezdrea, Noica şi Securitatea, 2009, p. 6). Din cele şapte volume doar cinci au fost microfilmate “putându-se [în viitor] recupera conţinutul lor” (Dora Mezdrea, ibid.).

 

In toamna anului 1987 singurătatea lui Noica (în cămăruţa de un singur pat pe care o ocupa într-o vilă pustie) era destul de completă. Prietenul său, fostul deţinut politic Octavian Nicolae fusese îndepărtat din Păltiniş: “au trecut lunile octombrie şi noiembrie şi singurele legături pe care le mai aveam cu domnul Noica erau scrisorile şi din cînd în când un telefon” (Octavian Nicolae, în vol. Modelul Noica, 2009, p.426). Doar în camera de alături fusese plasată vânzătoarea de la chioşcul de cărţi din Păltiniş, tov. Norica Becheş care “l-a supraveghiat pe filozof cu îndrumare de la Securitate” (v. I. Filipciuc, Centenar Noica, Păltiniş, 25 iulie 2009, în rev. Origini, nr. 9-10/2009, Supliment Noica, p.II).

 

Lectura manuscrisului pe care Noica a făcut imprudenţa să vrea să-l publice în Occident a determinat probabil şi inexplicabila amânare a operaţiei după fracturarea colului femural în dimineaţa zilei de miercuri 25 noiembrie 1987. Suspendarea îndatoririlor medicale în cazurile urmărite de Securitate nu era ceva neobişnuit în  comunism, când doctorii, dacă interveneau spontan în astfel de situaţii, riscau puşcăria şi  pierderea dreptului de a practica medicina).

 

Motivul amânării operaţiei lui Noica a fost derizoriu, în condiţiile în care filozoful, deşi slab, “se controla medical şi rezultatele erau în general bune” (v. Modelul Noica, 2009, p. 146.) pentru cei 78 de ani ai săi.  Doctoriţa Eleonora Emilia Cioran  (cumnata lui Emil Cioran) l-a vizitat pe Noica la Spital şi a spus într-un interviu că optimismul lui Noica o determinase să creadă că filozoful spera să se vindece, fiind nedumerit de amânarea operaţiei. In interviul luat de Ana Sîrghie, doctoriţa a adăugat că, spre surprinderea ei, a constatat pe corpul bolnavului nişte edeme generalizate, la mâini, abdomen şi picioare, vânătăi mult prea extinse pentru a  se putea explica prin şocul căderii care a dus la fractură (Dr. Eleonora Emilia Cioran, în vol. Modelul Noica, 2009, p. 147).

 

In manuscrisul amintirilor din temniţă interceptat şi confiscat de Securitate când Noica a încercat să-l trimită fostei sale soţii din Anglia, filozoful îşi pusese problema “ce au să facă în viaţă păzitorii şi administratorii doctrinei comuniste când se va termina cu mascarada comunismului” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p.20). Pe parcursul celor douăzeci de ani de post-comunism s-a putut constata reapariţia dorinţei politice de a schimonosi adevărul. Nici încercarea comuniştilor de a “desfiinţa omul ca fiinţă morală” n-a fost cu totul abandonată, ideologii reciclaţi în holocaustologi obligându-i pe români “să recunoască exact ce vor ei (…) cu expresiile lor şablon” (C. Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, p.19). Cum bine s-a văzut, corul de reciclaţi a repus în circulaţie –ca în anii de început ai ocupaţiei comuniste a ţării – neadevărurile inventate de acuzatorii lui Noica şi Eliade care i-au transformat atunci, din vârfuri ale spiritualităţii româneşti, în deţinuţi politici (Mircea Eliade fiind condamnat în lipsă).