<< La prima pagina

Isabela Vasiliu-Scraba

 

"PROFESIONISTI AI LECTURII"

 

         În cultura românã de azi a mai rãmas, din alte vremuri mai bune, un singur "profesionist al lecturii". El este dl. Alexandru Paleologu. Numai cã acest critic literar (dotat cu simþul umorului) nu s-ar fi auto-intitulat niciodatã astfel, deºi rodul aleselor sale lecturi se vede desluºit din calitatea cãrþilor pe care le-a publicat. Credem cã nici altor scriitori de marcã ai culturii româneºti (cãrora nu le-a fost interzis nici un domeniu de lecturã) nu le-ar fi trecut prin minte sã-ºi aroge acest titlu. Ne gîndim la Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu, Vasile Bãncilã, Traian Brãileanu, ªtefan Bezdechi, Stelian Mateescu, Nicolae Herescu, Alexandru Ciorãnescu, Anton Dumitriu, Constantin Noica ºi alþi atîþia alþii.

         Cînd nu o poþi citi pe Alice Voinescu în scrierile ei filosofice, cînd þi-e greu (ºi de aceea neplãcut) sã urmãreºti orice fel de lucrãri din domeniul filosofiei, refuzînd publicarea unor astfel de scrieri în revista pe care o conduci din 1990, cînd vezi în eternizatele ºabloane ale propagandei comuniste aplicate filosofilor români din perioada interbelicã cea mai originalã, autenticã, ºi actualã filosofie, demnã sã intre în paginile "României Literare" de dupã decembrie 1989, cînd lucrãrile de referinþã ale istoricilor români de dinainte de 1944 nu te intereseazã, cînd ai dificultãþi în aprecierea valorii culturii populare româneºti, a lucrãrilor publicate de monografiºtii ªcolii Sociologice a lui Dimitrie Gusti, a scrierilor de înaltã erudiþie a unui Nicolae Densuºeanu, Nicolae Drãganu, B.P. Haºdeu ºi mulþi alþii, credem cã nu este cazul sã te auto-intitulezi un "profesionist al lecturii".

         E drept cã astãzi nu se citeºte atît de mult ca mai înainte. Dar se citeºte. Fapt care face ridicolã perseverenþa cu care unii împãtimiþi ai valorilor consacrate cu surle ºi tobe în cultura comunistã îºi arogã (ºi nu în glumã!) titlul de "profesioniºti ai lecturii".

         Sã fie pentru rãbdarea pe care o au cînd citesc a doua, a treia sau poate a patra oarã cîte o scriere lansatã în comunism, doar, doar, s-o dovedi ceva mai subtilã ? Sau pentru cã ºi-au fãcut din lecturi exclusiv literare o profesiune? Oricum, sintagma cu pricina s-ar putea sã nu se refere numai la "paradisul cititului", ori la faptul cã lectura a fost urmatã de ceea ce s-a numit în comunism "criticã de întîmpinare", cu o numire improprie în mãsura în care nu "întîmpina" decît scrieri trecute de cenzurã.

         Invocata sintagmã pare a ridica alte pretenþii, cu mult mai mari: "Profesioniºtii lecturii" s-ar deosebi de niºte cititori de rînd pentru cã ei ar fi totodatã ºi scriitori dotaþi cu mai mult discernãmânt într-ale cititului. Ei nu au citit numai cãrþile puse pe tarabe de cenzura comunistã, cãrþi despre care au scris. Ei au citit ºi alte cãrþi, din alte vremuri, lipsite de cenzurã. Cu alte cuvinte, ei ar avea (deºi nu prea se lasã ghicite) criterii de valoare pe care nu le-au cãpãtat în exclusivitate dupã masivele lor lecturi din scrieri autorizate de o vigilentã cenzurã ideologicã. E drept însã cã pînã în decembrie 1989 nu s-a prea putut vedea în ce fel "profesioniºtii lecturii" au pus la bãtaie respectivele criterii de valoare. Pentru cã "valorile" pe care criticii literari trebuiau sã le "descopere", fuseserã "deja descoperite". Aºa mergeau lucrurile pe atunci: Întîi treceai de cenzura comunistã... ceea ce însemna cã nu erai rãu vãzut de "forurile supreme". Ca urmare, puteai fi publicat ºi uniform distribuit în toate librãriile ºi bibliotecile de la sate ºi oraºe.... Apoi erai comentat de critici prin revistele literare cu tirajul lor de atunci. Urmau premiile literare (prin rotaþie, sã ajungã la toþi), cuprinderea în dicþionare, eventual în manuale, etc... Cam acesta era mecanismul angrenãrii în cultura comunistã nu numai a valorilor, ci ºi a non-valorilor indistinct difuzate din belºug.

         Poate eficienþa criteriilor de valoare ar fi trebuit sã iasã la ivealã dupã 1990. Sã o bãnuim, de pildã, în spatele unei liste de "scriitori încã actuali, indiferent de epoca în care au creat" oferitã la peste un deceniu dupã abolirea comunismului de un "profesionist al lecturii", cum îi place criticului literar Alex. ªtefãnescu sã se auto-numeascã?

         Mai ales cã selecþia sa este destul de bogatã (v. rev. "Universul cãrþii", Nr. 11-12/ 2001, p. 3). Ea conþine atît scriitori afirmaþi înainte de 23 august 1944, cît ºi dupã aceastã datã. Atîta doar cã discernãmîntul sãu infailibil, de "om care ºtie ce are de fãcut"(Ibid.) l-a determinat pe dl. Alex. ªtefãnescu sã estompeze pînã la dispariþie intervalul 23 august 1944 - 22 decembrie 1989. Nu în rapida înºiruire de "scriitori valoroºi", ci în lucrarea sa (aproape terminatã) despre literatura românã din anii... 1941-2000.

         Întrucît lista d-lui Alex. ªtefãnescu începe cu scriitori din veacul al XIX-lea, vom cita (spre comparare) numele unor reprezentanþi ai culturii româneºti avuþi în vedere de Mihail Roller (v. Istoria României. Manual unic pentru clasa a VIII-a secundarã, Editura de Stat, Bucureºti, 1947). Printre alþii, pentru perioada 1864-1881 istoricul de neºtearsã amintire îi menþioneazã (în unele contexte neieºite nici azi din uz!) pe M. Eminescu, I. Creangã, I. Slavici, Titu Maiorescu; pentru 1881-1900, pe I.L. Caragiale; dupã 1900 pe "criticul ºtiinþific" Garabet Ibrãileanu.

         Dupã Rãzboiul pentru întregirea neamului (1916-1918) - desemnarea nu-i aparþine lui Roller (1), ea este din Enciclopedia României (1938) ºi îi aparþine filosofului Mircea Vulcãnescu, autorul respectivei fiºe de dicþionar -, aºadar dupã 1918, în Manualul unic... sunt invocaþi (alãturi de mulþi alþii) Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, Mihail Sadoveanu.

         Trebuie sã precizãm cã ordinea am preluat-o dupã lista d-lui Alex. ªtefãnescu. În ea se regãsesc toþi aceºti scriitori amintiþi de M. Roller în 1947. În plus apare M. Blecher dupã Camil Petrescu ºi George Cãlinescu dupã Eugen Lovinescu. Fãrã îndoialã, unii s-ar putea întreba: "De ce l-am ales tocmai pe Roller spre comparaþie ?" Rãspunsul este cît se poate de simplu. Pentru cã doar recitindu-l pe istoricul însãrcinat cu rescrierea istoriei ºi culturii noastre, devin inteligibile unele aspecte mai ceþoase ale vremurilor pe care le trãim.

         De pildã, cînd citim în Roller cã "în jurul personalitãþii criticului E. Lovinescu ºi a cenaclului sãu Sburãtorul se formeazã ºi activeazã o serie de scriitori moderniºti" (p.773), ne putem imagina una dintre provenienþele faimei de care s-a bucurat acest critic în comunism, faimã ce l-a fãcut (probabil) pe criticul Alex. ªtefãnescu ºi pe scriitorul Ovidiu Pecican sã-ºi aminteascã mai degrabã de E. Lovinescu decît de Bazil Munteanu. Primul, în lista mai sus menþionatã, al doilea în Istoria Românilor. Manual pentru clasa a XII-a, Ed. Sigma, 1999, p. 101).

         Or, orice adept al europenismului (ºi cine nu este astãzi un astfel de adept?) ºtie desigur cã Bazil Munteanu a fost pentru mai bine de jumãtate de veac singurul nostru critic literar care a realizat "sincronismul" culturii române cu cea europeanã. Mai precis, numai Bazil Munteanu (1897-1972) a depãºit nivelul inutilei teoretizãri a unui sincronism existent în cultura românã încã din veacul al XIX-lea. Prin cartea sa scrisã direct în francezã, doar el a reuºit performanþa sincronizãrii în ce priveºte cunoaºterea literaturii române în þarã ºi peste hotare. Pentru prima oarã, Bazil Munteanu a fãcut cunoscute strãinãtãþii marile personalitãþi ale vieþii noastre culturale din epoca interbelicã. E drept cã în româneºte, Panorama literaturii române a apãrut abia în 1996 (la Editura Crater condusã de remarcabilul eseist Ion Papuc). Dar aceastã magistralã lucrare de sintezã apãrea în Franþa în 1938, pentru a fi imediat tradusã în englezã (în 1939), mai tîrziu în portughezã, în italianã ºi în 1943 în germanã, tradusã de un poet din pãcate destul de puþin cunoscut: Wolf von Aichelburg (1912-1994).

         Cînd Roller îi învãþa în manualul sãu unic pe elevii din ultima clasã de liceu cã "Tristan Tzara iniþiazã dadaismul"(p. 773) putem înþelege cã nu "criteriul axiologic devenit criteriu ontologic" (1) l-a fãcut pe dl. Ovidiu Pecican sã aminteascã acelaºi lucru în 1999 elevilor din ultima clasã de liceu, în condiþiile în care nu le spune nimic despre temeinicia cercetãrilor sociologiei româneºti din perioada interbelicã. De ce sã afle tinerii de azi cã Scoala sociologicã de la Bucureºti (Scoala monograficã a lui Dimitrie Gusti ºi Mircea Vulcãnescu) a fost unicã în lume ? Sau cã, urmare a faimei internaþionale de care se bucura pe atunci sociologia româneascã, în 1939 Congresul internaþional de sociologie trebuia sã se þinã la Bucureºti?

         Din fraza lui Roller: " Apare Gîndirismul, miºcarea misticã decadentã din jurul revistei Gîndirea degeneratã în legionarism" putem pricepe de ce lipsesc din lista d-lui Alex. ªtefãnescu scriitori de primã mãrime precum Nichifor Crainic, Alexandru Busuioceanu, P. P. Panaitescu, Radu Gyr, Horia Stamatu ºi alþii. Sau de ce în prezentarea filosofiei româneºti scrisã pentru strãinãtate de fostul membru de partid, dl Virgil Nemoianu, ºi cuprinsã în volumul d-lui Mihai ªora Dialogul interior, persistã, ca din întîmplare, tocmai tendinþa oficialilor regimului comunist de punere la zid a marilor noºtri filosofi, acuzaþi de "misticism".

         Iar dacã mai citim în Roller cã "Misticismul este filosofia generaþiei de la 22, a legionarilor, a lui Nae Ionescu, Ion Petrovici ºi Lucian Blaga" (p.774) avem o ºansã de a înþelege vociferarea (altfel lipsitã de noimã) din urmãtoarea frazã a celui ce se auto-intituleazã profesionist al lecturii: "Entuziasmul dus pînã la fanatism, intransigenþa intratabilã ºi, pînã la urmã însãºi dorinþa de absolut /subl. ns./ sunt necesare /.../ de exemplu în actul creaþiei artistice"  (Rom. lit., 22 febr. 1995, p.4).

         Tot din Roller aflãm cã "România, din stat naþional, devenise un stat multinaþional" (p. 646) în perioada interbelicã pe cînd avea 18 milioane de români, reprezentînd trei sferturi din populaþia þãrii. Iar dupã ce am aflat de la Roller de statul multinaþional, nu mai are de ce sã ne mire faptul cã istoricul Ion Scurtu ajunge doar dupã primele 30 de pagini ale Istoriei Românilor în sec. XX (Ed. Paideia, 1999) la capitolul "Minoritari ºi majoritari" ºi nici cã dl. Scurtu omite (ca ºi Roller) sã vorbeascã despre deznaþionalizarea a peste 200. 000 de români rãmaºi sã fie minoritari în Ungaria, respectiv în fiºia de Transilvanie ce a revenit Ungariei dupã încheierea primului rãzboi mondial. De altfel, prezentarea istoriei de la nivelul stomacului (cf. perspectivei materialiste) face ca istoria d-lui Scurtu sã aibe un vãdit aer de familie cu istoria lui Roller.

         La fel, urmînd exemplul Istoriei României confecþionatã în 1947, din Istoria Românilor în secolul XX apãrutã la Paideia în 1999 cititorii n-o sã afle nimic despre deznaþionalizarea forþatã prin desfiinþarea ºcolilor româneºti din Transilvania de Nord (sept.1940-oct. 1944), ori despre cutremurãtoarea epurare etnicã începutã pe 5 septembrie 1940 pe întreg teritoriul românesc rãpit României prin Dictatul din 30 august 1940. Domnului Scurtu, atît de preocupat de minoritãþi, i-au pãrut nesemnificativi cei 1. 340. 000 de români reprezentînd 50,2% din populaþia teritoriului cedat Ungariei dupã Dictatul de la Viena, unde secuii ºi maghiarii împreunã abia ajungeau la 37,1%. Aºadar în Istoria Românilor în secolul XX vor fi iarãºi "uitate" (cu o amnezie datînd de pe vremea lui Mihail Roller) nume de localitãþi precum Ip, Trãsnea, Moisei, Pãuºa, Ciumarna, rãmase vestite pentru bestialitãþile la care s-a pretat armata hortystã de ocupaþie (2).

         Sã revenim însã la lista criticului Alex. ªtefãnescu. Cãci pentru literaþii noºtri, mult mai importantã decît istoria noastrã este "lista" unui critic sau altul. În continuare el îi înºirã pe Mircea Eliade, Marin Preda, C. Noica, N. Stãnescu, Petre Dumitriu, N. Breban, N. Manolescu, E. Brumaru, M. Cãrtãrescu ºi Matei Viºniec.

         Fãcînd abstractie de "torpilarea" la capitolul "Premiul Nobel" de care au avut parte atît Lucian Blaga cît ºi Mircea Eliade, cei doi scriitori români care ar fi meritat cu prisosinþã acest premiu, dl Alex. ªtefãnescu nu pierde ocazia de a-l lãuda iarãºi, ca ºi înainte de 1989, pe Mircea Cãrtãrescu, talentatul optzecist care, în parantezã fie spus, nu pare grozav de deºtept, dacã ar fi sã ne luãm dupã contribuþia sa la numãrul dedicat lui Eminescu de revista "Dilema".

         În fine, "profesionistul lecturii" gãseºte cã "nici un scriitor român de azi" nu e Soljeniþin (3) ºi de aceea "nu meritã Premiul Nobel" (Ibid.). Desigur, asemenea exprimare nu a fost tocmai fericitã. O fi fost o scãpare de moment. Întrucît criticul a avut (ºi în general are) dispoziþii mai optimiste. Prin 1999 chiar îi trecuse prin minte sã-i considere (în mod extrem de generos) atît pe Cãrtãrescu cît ºi pe Dan Stanca destul de merituoºi pentru postul de (eventual) candidaþi la respectivul premiu.

 

Note:

         1. Expresia îi aparþine d-lui Alex. ªtefãnescu. În ce priveºte înþelesul ei filosofic, "criteriul axiologic devenit criteriu ontologic" spune la fel de mult precum expresia (mai puþin subtilã în termenii ei, dar tot atît de adevãratã din punct de vedere logic): "pisica devenitã cîine".

         2. Iatã amintirile lui Horia Stanca (1909 -13 iunie 2002) privitoare la evenimentele de dupã cedarea Transilvaniei de Nord ca urmare a Dictatului de la Viena: "La Ip ºi la Trãsnea oameni cu mic cu mare erau schinghiuiþi ºi masacraþi bestial de trupele lui Horty. La Pãuºa ºi Ciumarna, þãrani liniºtiþi erau scoºi în stradã ºi împuºcaþi fãrã milã. Femei cu burþile spintecate îºi blestemau soarta ce le adusese pe lume. Copii nevinovaþi erau uciºi în mod sadic. La Mureºenii de Cîmpie familiile preotului Andrei Bujor, a învãþãtorului Petri Gheorghe, a primarului Vasilicã Gurzãu erau cumplit mãcelãrite. La Huedin, protopopul Munteanu, insultat, bãgat în cocina de porci ºi apoi ucis ºi dus în triumf fioros pe strãzi. Pretutindeni cruzimi feroce, nemaiauzite, nemaiîntîlnite. Cu tricolorul românesc, gãsit prin casele unde-l pãstraserã simbolic, oamenii erau purtaþi cu el bãtut în cuie pe trup, pe uliþele satului. 991 de Hristoºi au fost crucificaþi în satele ºi în cãtunele din Ardealul de Nord, 151 la Ip, 81 la Trãznea. Puteai rãmîne insensibil la asemenea grozãvii?" (v. Horia Stanca, Aºa a fost sã fie, Ed. Dacia, Cluj, 1994, p. 48).

         3. Gîndundu-se (probabil) la faima internaþionalã pe care au cãpãtat-o suferinþele pricinuite de comunismul rusesc cînd au fost povestite de un mare scriitor rus, Dl Marian Popa regretã (ca ºi dl Alex ªtefãnescu) lipsa unui Soljeniþin care sã fi fãcut cunoscute întregii lumi suferinþele românilor dupã ocuparea ºi bolºevizarea României de cãtre armata sovieticã. (Istoria Literaturii române de azi pe mîine, 2001, p. 731).

<< La prima pagina