Isabela Vasiliu-Scraba

 

MIRCEA VULCĂNESCU, FILOSOFUL

SCOLII SOCIOLOGICE A LUI DIMITRIE GUSTI

 

"E greu, după Vulcănescu, să mai pui la socoteală pe alți monografiști, în ce privește capacitatea lor de teoretizare"

H. H. Stahl

        

Pe când era încă student, nu la Filosofie, deoarece pe aceasta a terminat-o odată cu susținerea tezei de licență în ianuarie 1925, ci la Drept, unde urma să-și dea licența în vară, Mircea Vulcănescu a participat la prima campanie monografică organizată de profesorul său de sociologie. Încă din anii universitari 1923-1924 și 1924-1925 Dimitrie Gusti se gândise să facă împreună cu studenții, în cadrul Seminarului de sociologie, o aplicație a teoriei sale și să alcătuiască un plan de cercetare interdisciplinară a unui sat românesc. Deși fusese cucerit de farmecul profesorului de logică și de metafizică, Nae Ionescu (1), despre care C. Noica va scrie prin anii șaptezeci că "avea ca nimeni altul daimon-ul filosofiei în el", pentru licența în filosofie Mircea Vulcănescu se îndreptase către profesorul Gusti, alegându-și o temă de sociologie, privitoare la raportul dintre individ și societate în sociologia contemporană

         Planul cercetării unui sat românesc fiind gata înainte de Paște, îndată după Duminica Tomii, profesorul Dimitrie Gusti însoțit de un asistent și de un grup de studenți au pornit pentru zece zile spre Goicea Mare (2), fără să știe că prin cercetările lor în acel sat din Dolj se năștea, în primăvara anului 1925, școala sociologică românească

         În deplinul său contur prins în perioada interbelică (3) Școala monografică de la București - model de cercetare interdisciplinară pentru sociologi de renume din America, Franța și din alte state - a fost atât de apreciată în lumea științifică internațională, încât sociologii europeni și americani crezuseră de acord ca în 1939 al XIV-lea Congres internațional de sociologie să fie ținut la București. Ceea ce, din cauza izbucnirii celui de-al doilea războiul mondial, a rămas la stadiu de proiect zădărnicit și totuși, în România fructificat de profesorul Dimitrie Gusti prin susținerea materială și încurajarea redactării și publicării unor opere de sinteză monografică lucrate în echipă, lucrări ce-și așteptaseră cam mult realizarea și care ulterior n-ar mai fi avut nici o șansă de a fi duse la bun sfârșit. Ne gândim mai ales la monografia sociologică în trei volume apărută în mare parte datorită lui H.H. Stahl (1901-1991), care a fost nu numai coordonatorul lucrărilor efectuate de o numeroasă echipă de cercetători, dar și traducătorul celor trei volume în franceză: Nerej. Un village d'une région archaique (1939).

         Până în 1925, excursii de studii împreună cu studenții nu mai făcuse decât faimosul istoric și arheolog Vasile Pârvan (1882-1927), interesat să cerceteze, cum scrie Mircea Vulcănescu, "pe pământul neprefăcut al vechii Dacii, chipul vieții sociale și sufletești a strămoșirilor noștri"(4).   Începând cu 1925 echipele de monografiști ale profesorului Dimitrie Gusti, întorcându-se și ele către "izvoarele vieții românești" vor căuta să reconstituie chipul autentic al românului "după observații făcute direct asupra așezărilor, portului, credințelor, obiceiurilor, îndeletnicirilor, nădejdilor și ostenelilor oamenilor de la țară" (Ibid.).

         Constatările de pe teren erau adunate la început după un plan de cercetare datând din 1925-1927, iar apoi după proiectul metodologic propus de Mircea Vulcănescu în campania din satul Fundul Moldovei (1928). Prin descrierea fenomenologică a faptelor sociale se evidenția "felul lor de a fi", semnificația lor. Căci viața socială era considerată de Mircea Vulcănescu și de profesorul Gusti ca o formă a vieții în genere, integrată în ritmul cosmic.

         După studiul aprofundat al aristotelismului și al neo-tomismului Mircea Vulcănescu a observat afinitățile dintre concepția voluntaristă a națiunii susținută de Gusti și "teoriile corespunzătoare ale catolicismului"(v. M. Vulcănescu, Nevoia de unitate a spiritului mei mi-a impus sinteza. Între D. Gusti și Nae Ionescu, în rev. "Viața Românească", nr. 8-9/1993, p. 112-115). Constatarea i-a permis să așeze sistemul lui Gusti "pe baze aristotelice, suprapunând deosebirea dintre cadre și manifestări deosebirii aristotelice dintre posibilitate și actualitate"(Ibid.).

         Între 10 iulie și 10 august 1928, imediat după întoarcerea sa de la studiile de specializare din Franța, Mircea Vulcănescu se alătură grupului de cercetare sociologică a unui sat bucovinean. Proaspăt întors din mediul francez unde se familiarizase cu filosofia religiei, nu numai a religiei ortodoxe, ci și a religiei catolice, Vulcănescu, de la bun început, a fost considerat de colegii monografiști ca filosoful echipei. El va căuta să înțeleagă devenirea socială, situând-o pe bazele unei metafizici clasice. Teoria cadrelor, înțelese ca putințe ale devenirii sociale, îi permitea să înlăture "ceea ce era caduc într-un evoluționism dialectic, de o superficialitate logică ispititoare, dar fără a nega prin aceasta orice putință de explicare a devenirii sociale" și să păstreze "tot ceea ce era bun din învățătura fenomenologică a lui Nae Ionescu"(Ibid.).

         După Mircea Vulcănescu, "cheia succesiunii formelor /.../ nu sta în aceste forme ele însele; ci în condițiile lor vii, în cadre, dintre care două erau, firește, naturale; iar socialitatea celorlalte două nu putea fi tăgăduită"(Ibid.). Filosoful Școlii sociologice de la București subliniază diferența dintre poziția sa și poziția sociologului Traian Herseni. Lui Mircea Vulcănescu i s-a părut că ar trăda gândul profesorului Gusti, dacă nu ar pune în relief  "caracterul de cheie a relațiilor dintre lumea fizică și lumea spirituală pe care-l are societatea în concepția lui Gusti" Acest fapt îi "înlesnea înțelegerea bisericii /.../ ca cheie de boltă a acelorași relații" (Ibid.).

         Cu un an înaintea morții, Dimitrie Gusti, conducătorul și inițiatorul Școlii sociologice de la București îi mărturisea lui Constantin Noica faptul că ar fi vrut să-l lase în locul său, la conducerea Catedrei de sociologie, pe Mircea Vulcănescu. Pentru că acest filosof care-i fusese asistent avusese indiscutabilul merit de a fi limpezit metodologia de lucru pe teren a monografiștilor. După spusele Profesorului, "în timpul cercetărilor la sat (Goicea Mare, Fundul Moldovei, etc.), M. Vulcănescu a reușit să cristalizeze viziunea sa neclară încă, doar intuită ca direcție" (v. Ștefan J. Fay, Sokrateion, Ed. Humanitas, 1991, p. 15-16.).

         Dimitrie Gusti era atât de fericit că se ajunsese după campania din satul Fundul Moldovei la evidențierea dependențelor interdisciplinare revelate de realitatea terenului într-o formulă definitivă de cercetare încât, la deschiderea anului universitar "a început prin a spune studenților: Domnilor, în sfârșit, avem sistemul în mână!"(Ibid.).

         Cu vastul său orizont filosofic, sociologul și economistul Mircea Vulcănescu pleda pentru înțelegerea "esențial predicativă" a faptelor sociale, opusă explicației cauzale folosită în științele naturii. Fenomenologia prin reducerea fenomenelor cercetate la esențe, îl ducea către descrierea "felului de a fi" al manifestărilor, prin punerea lor în funcțiune de totalitatea condițiilor de viață în care au apărut. Trăind nemijlocit în mediul pe care îl cercetau, monografiștii puteau pătrunde înțelesul unor manifestări greu de încadrat. Mircea Vulcănescu oferă drept exemplu un descântec cu formula sa de sfârșit: "Descântecul meu,/Leacul de la Dumnezeu...".

         În formula descântecului românesc supraviețuiesc două mentalități diferite: una magică, bizuită pe puterea ritualului, alta religioasă, în care ritualul nu este decât apel către o Ființă ce acționează cu deplină libertate. Am avea aici o sinteză în care natura totalității este imposibil de precizat pentru cineva care cercetează din afară, fără o "contopire sufletească" cu obiectul de cercetat, fără o "trăire în înseși condițiile lui"(5).

         Se pare totuși că nu numai o "contopire sufletească" cu obiectul de cercetat era în măsură a dezvălui natura acestor lucruri delicate. Mai trebuia și o rafinată gândire filosofică. Fiindcă H. H. Stahl, deși participase la multe cercetări monografice, atunci când a vrut să prezinte filosofia populară, a consemnat că ea ar cuprinde gesturi și ritualuri magice menite "să acționeze" către silirea la o supunere în fața voinței omenești. La fel, ceremoniile și acțiunile religioase, în opinia acestui monografist ar avea -fără nici o deosebire de ritualurile magice - un scop identic: "înduplecarea" la voința oamenilor ce urmăresc ca semnele depășind puterea noastră de înțelegere să devină totuși binevoitoare (v. H. H. Stahl, Amintiri și gânduri.., 1981, p. 243).

         Dar la început de drum, problema cea mai acută a monografiștilor era, desigur, îmbunătățirea tehnicii de cercetare(6). Apreciindu-i proiectul metodologic de cercetare realizat cu ocazia campaniei din satul Fundul Moldovei, profesorul Gusti îi propune tânărului Mircea Vulcănescu să-i devină asistent onorific și îl însărcinează să se ocupe în continuare la seminarul de sociologie de probleme de tehnică a cercetării monografice, de latura metodologică a cercetărilor "Seminarul meu, - consemnează Vulcănescu-, a fost cel dintâi în care s-a studiat planul de lucru...Mai târziu, acest seminar a fost preluat de H. H. Stahl" (v. Mircea Vulcănescu, școala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 83. ).

         După cum își amintește H. H. Stahl în cartea sa publicată în 1981(7), în Bucovina filosoful Mircea Vulcănescu s-a ocupat în mod special de înnoirea tehnicii monografiei sociale, analizând seria de planuri și chestionare folosite în vechea schemă a profesorului. "E greu, după Vulcănescu, să mai pui la socoteală pe alți monografiști, în ce privește capacitatea lor de teoretizare", scria H. H.Stahl (Amintiri și gânduri.., 1981, p. 145).

         M. Vulcănescu a sistematizat și a clarificat metoda lui Gusti, ajungând la o strategie finală privind tehnica de lucru. După sugestiva formulă sintetică: C+M=V, se pun în evidență întâi cadrele (cosmologic, biologic, psihologic și istoric, patru ansambluri mari de factori care influențează viața socială, fără a o determina cauzal), apoi manifestările ce decurg sub influența cadrelor și la urmă voința socială (privită ca o putere de reacție ce generează diferite manifestări). Sistemul gustian reunește astfel două tendințe, cea a sociologiei "cadrelor" sociale cu sociologia faptelor sociale propriu-zise (a "manifestărilor"). Datorit acestei înfățișări particulare a sociologiei gustiene pusă în lumină de Mircea Vulcănescu, la o campanie de cercetări monografice de teren erau necesari, chiar implicați prin viziunea de ansamblu a cercetărilor, cel puțin doisprezece cercetători diferiți: un geograf, un antropolog, dublat de un statistician, un istoric și un psiholog-etnograf pentru cadre. Iar pentru urmărirea manifestărilor: un economist, un jurist, un cercetător al vieții politice și administrative și cel puțin trei cercetători ai vieții spirituale care să se ocupe de următoarele manifestări: limba, obiceiurile, literatura și arta, religia și moralitatea.

         Sociologul Mircea Vulcănescu observase că sociologiile particulare ale fiecărui cadru sunt unilaterale, pretinzând o exclusivitate a punctelor de vedere, spre deosebire de teoria generală a cadrelor care "nu stabilește reporturi univoce între viața socială și totalitatea împrejurărilor în care ea se desfășoară. Ca unitate vie, orice unitate socială exercită o anumită forță de reacțiune  /.../ o anumită capacitate de a se sustrage acțiunii directe a anumitor cauze, prin interferarea cu altele. Ceea ce face ca problema explicației sociologice să fie pusă prin termenul de voință socială" (v. Mircea Vulcănescu, Publications de l’Ecole Roumaine de Sociologie, 1938, traducere de Măriuca Vulcănescu).

         Într-un articol publicat din păcate abia post-mortem și numai după abolirea comunismului, Traian Herseni (1907-1980) consemnează că în sistemul Școlii sociologice de la București, Mircea Vulcănescu și-a adus un însemnat aport nu numai în domeniul "manifestărilor sociale", scriind în 1932 acel "studiu extrem de valoros, pe cât de precis, pe atât de complet: Teoria și sociologia vieții economice", dar și în fundamentarea tehnicii de cercetare prin "cadre" și "manifestări". El subliniază și contribuția lui M. Vulcănescu la dezvoltarea sistemului gustian în direcția prognozelor devenirii sociale, tocmai prin faptul considerării "cadrelor" drept "virtualități sociale", sau "putințe ale devenirii sociale", ce pot avea manifestări reduse sau dezvoltate (8). După o altă prețioasă remarcă a marelui sociolog care a fost Traian Herseni, aprofundările teoretice ale filosofului Mircea Vulcănescu erau "în spiritul sistemului de sociologie al lui Dimitrie Gusti, dar cu numeroase completări și dezvoltări, de evidentă originalitate și creativitate. Uneori sistemul de sociologie, etică și politică al lui D. Gusti, văzut, interpretat și înfățișat de Mircea Vulcănescu, primea o strălucire pe care autorul lui originar, mare organizator și animator, dar scriitor și vorbitor de treaptă mijlocie, n-a fost în stare să i-o dea niciodată" (9).

         În plin regim comunist, când a vrut să critice sistemul Școlii gustiene, căci în acele vremuri tot ce ținea de performanțele culturale ale perioadei dinainte de 23 august 1944 trebuia neapărat criticat, Henri H. Stahl (10) a reproșat sistemului gustian "inventarierea problemelor pe cadre și manifestări". Acest unic sociolog al școlii gustiene care a fost grabnic recuperat de regimul instaurat de ocupantul țării și-a axat critica pe faptul că profesorul Gusti ar fi stabilit astfel "o listă a tuturor sociologiilor particulare existente la acea dată", ceea ce implică realizarea cercetărilor prin "reprezentanții profesioniști ai... biologiei, psihologiei, istoriei..." (Amintiri și gânduri.., p. 105). H.H.Stahl se face astfel a uita că investigațiile interdisciplinare au avut în România "o prioritate de necontestat" (v. T. Herseni, Sociologie. Teoria generală a vieții sociale,1982, p. 32), exact în colectivele de cercetare pe teren conduse de sociologul de renume mondial care a fost Dimitrie Gusti. Cum bine se știe, caracterul esențial al monografiilor sociologice era "cooperarea specialiștilor pentru înțelegerea întregului social" (v. M. Vulcănescu, Dimitrie Gusti, Profesorul, în XXV ani de învățământ universitar. D. Gusti și școala sociologică de la București, Institutul Social Român, București, 1937).

         Când H. H. Stahl își amintește de geografii, istoricii, filosofii, biologii, matematicienii, economiștii, muzicologii, artiștii plastici etc... care au luat parte, alături de sociologi și de studenți la cercetările de prin sate, găsește că echipele de monografiști erau cam "hibride". De fapt, nici atitudinea critică față de împărțirea pe cadre și manifestări nu reușește să o păstreze de-a lungul întregului volum de Amintiri și gânduri.., ajungând să se contrazică singur atunci când scrie : "Cadrele și manifestările erau /.../un instrument de lucru extrem de util, astfel că trebuie să mărturisesc că azi încă, atunci când judec o problemă socială, o trec automat "interdisciplinar" prin ciurul tuturor științelor sociale particulare, iar șirul acestor discipline îl țin minte prin formula cadrelor și manifestărilor"(op. cit., p. 102).

         Mai este de precizat că în Amintirile publicate în 1981, H. H. Stahl își afișează cu multă mândrie lecturile de tinerețe din clasicii marxismului și constantul său atașament față de internaționalismul proletar. Nu sunt uitate nici cunoștințele sale printre liderii comuniști aflați în slujba Kremlinului, ca membrii marcanți ai Partidului Socialist din România, nici participarea fratelui său vitreg (Șerban Voinea) la acea lovitură de stat din 13 decembrie 1918 din Piața Teatrului Național din București, când s-a urmărit, imediat după constituirea României Mari, dezmembrarea țării în beneficiul noului Stat Sovietic de la care primiseră bani pentru organizarea întregii acțiuni (v. Magda Macici, Grefa comunistă din România, în rev. "Memoria", nr.  6/ 1992, p. 127).

         Dar pentru a lămuri cât mai deplin încotro bate de fapt critica "inventarierii problemelor pe cadre determinante și pe manifestări", este necesar a reaminti părerea lui Mircea Vulcănescu după care însăși ideea națiunii, ca să nu fie așezată într-un pur arbitrar, se întemeiază "pe voința trăirii în comun, motivată de comunitatea de soartă, impusă de identitatea cadrelor și de asemănarea manifestărilor"(p. 80). Chipul autentic al românului, pe care Școala sociologică a lui Gusti a căutat să-l reconstituie, prinde contur în filosofia vulcănesciană în mod straniu. Pe de-o parte, în singurătate, iar pe de altă parte integrat în totalitatea existentului prin firea proprie, prin rostul, și prin soarta sa (v. Existența concretă în metafizica românească).

 

 

 

NOTE:

         1. În acest sens, iată ce consemnează studentul Mircea Eliade în vara anului 1928: "Singurul curs unde se încăpățânau să vină studentele și studenții care nu înțelegeau linia conferințelor, ci numai frânturi disparate era cursul de logică și de metafizică"(Gaudeamus, Ed. Garamond, București, p. 37).

         2. v. Mircea Vulcănescu, Câteva observațiuni asupra vieții spirituale a sătenilor din Goicea-Mare, cuprins în vol: Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, București, 1997, p. 69-78.

         3. Școala monografică de la București ajunsese a fi la un moment dat un adevărat centru de concentrare și de iradiere a spiritualității românești interbelice, reunind verile în câte un sat românesc, sau pe la conferințele organizate de profesorul Dimitrie Gusti, tineri dintre cei mai dotați, alături de personalități deja bine conturate ale culturii românești: Sextil Pușcariu, Constantin Brăiloiu, Ion Marin -Sadoveanu, Dragoș Protopopescu, Ion Simionescu, N. Cartojan, P.P. Panaitescu, I. Lupaș, Ștefan Meteș, Ion Pillat, Ion Petrovici, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Traian Herseni, Octav Onicescu, E. Cioran, Petru Comarnescu, Ion Ionică, Victor Ion Popa, Al. Tzigara -Samurcaș, Ion Rădulescu-Pogoneanu, Mircea Djuvara, C-tin Rădulescu-Motru, Petre Andrei, Traian Brăileanu, Vasile Băncilă, Tudor Vianu, Ernest Bernea, Al. Claudian, D. C. Amzăr, Achim Stoia, Hary Brauner, Victor Rădulescu-Pogoneanu, N. Bagdasar, Ovidiu Bîrlea, Mac Constantinescu, Margareta Sterian, Al. Dima, Xenia Costa-Foru, Floria Capsali, Lena Constante, Ștefania Cristescu, Paula Gusty, Stoian Stanciu, Emanoil Bucuța, Octavian Neamțu, H.H. Stahl, Marin Popescu-Spineni, A. Golopenția, Ion Zamfirescu, Fr. Rainer, Gh. Vlădescu-Răcoasa, D. C. Georgescu, Ion Conea, G. Oprescu, G. Vâlsan, Lucia Apolzan, Mihai Pop, și atâția și atâția alții.

         4. v. Mircea Vulcănescu, școala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 81.

         5. v. Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, București, 1997, p. 169

         6. Despre Metoda monografică tratează și Traian Herseni într-o conferință cu acest titlu, ținută în ianuarie 1931 în cadrul conferințelor organizate de Institutul Social Român pentru prezentarea rezultatelor obține în campaniile monografice. La secțiunea "cadre" Traian Herseni prezintă în februarie conferința Raportul dintre natură și cultură, iar la secțiunea "manifestări" Mircea Vulcănescu prezintă în aprilie conferința Structura vieții economice a satului (v. Marin Diaconu, școala sociologică a lui D. Gusti. Documentar sociologic. 1880-1933, Ed. Eminescu, 2000). În acest Documentar sociologic - botezat, într-o lacună de inspirație, cu același titlu pe care dl. Diaconu l-a pus și celui de-al doilea volumul de scrieri sociologice ale lui Mircea Vulcănescu, găsim la p. 202 următoarele: "1929, octombrie - Mircea Vulcănescu și Henri H. Stahl sunt numiți asistenți de sociologie în cadrul Catedrei conduse de Dimitrie Gusti". Ceea ce este fals în măsura în care respectiva informație nu se potrivește cu cele consemnate de Mircea Vulcănescu: "întorși de la Fundul Moldovei, Profesorul m-a însărcinat să conduc primul meu seminar " (v. Mircea Vulcănescu, Școala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, 1998, p. 83). Informația oferită de dl. Marin Diaconu nu se potrivește nici cu cele pe care le aflăm de la H. H. Stahl, care scrie că el "nu a fost încadrat oficial, ca asistent, decât în 1943" (Amintiri..., 1981, p. 184). Așadar H.H. Stahl îi devine profesorului Gusti asistent încadrat pe schema Catedrei la 16 ani după Mircea Vulcănescu (asistentul preferat al lui Gusti) și la 12 ani după Traian Herseni (încadrat în 1932, după ce fusese vreo doi ani asistent onorific).

         Poate dl Diaconu ar fi vrut să treacă în dreptul anului 1929 o informație biografică din viața generosului filosof Mircea Vulcănescu și pe urmă s-a răzgândit. Respectiv faptul că din 1929 Mircea Vulcănescu își împărțea pe din două cu Stahl leafa pe care numai Vulcănescu, fiind asistent încadrat oficial, o primea. Într-un articol publicat în 1933 ("Dreapta", 29 ian.), Mircea Vulcănescu notează: "sunt asistent universitar de etică, cu titlu provizoriu, la Universitatea din București, de la 1 octombrie 1929, cu leafa pe jumătate". Avocatul H. H. Stahl, după ce-i fusese stenograf profesorului Gusti, i-a devenit din 1929 doar asistent onorific, adică fără leafă, având însă obligația de a-și face studiile la Facultatea de Filosofie între timp. Fiindcă stenografului și avocatului H.H.Stahl, care participase în aceste două calități la campaniile monografice organizate de profesorul Gusti, la data când a început să țină seminarii ca asistent onorific îi lipsea licența în filosofie, pe care o obține câțiva ani mai târziu

         7. Redactându-și probabil pe la șaptezeci de ani amintirile publicate când ajunsese la optzeci de ani, lui H.H. Stahl memoria îi joacă uneori feste. Astfel, la vreo treizeci de pagini după ce notase că abia în 1933 a redactat Tehnica monografiilor sociologice, care i-a servit "dealtfel și ca teză de licență" (Amintiri și gânduri, Ed. Minerva, București, 1981, p.157), scrie că în 1932 i-ar fi oferit postul de asistent lui Traian Herseni (p. 184).

         El și-l imaginează astfel pe profesorul Dimitrie Gusti, (din 1929 decan al Facultății de Filosofie și Litere) în situația foarte puțin plauzibilă de a-l accepta drept asistent încadrat pe schema Catedrei de Sociologie pe doctorandul Traian Herseni (de patru ani absolvent al Facultății de Filosofie, având și o temeinică specializare în Germania), numai pentru că un student la Filosofie (cum era pe atunci asistentul său onorific, H.H. Stahl) i-ar fi cedat doctorandului Herseni acest post.

         8. v. Traian Herseni, Mircea Vulcănescu, în rev. "Manuscriptum", nr. 1-2/1996, , număr omagial "Mircea Vulcănescu", îngrijit de Măriuca Vulcănescu și Marin Diaconu, p. 131.

         9. v. Traian Herseni, op. cit., p. 130. Traian Herseni participă din perioada studenției (1927) la campaniile monografice. În 1928 el își susține teza de licență cu tema Individ și societate. În "Arhiva pentru știința și reforma socială", an X, nr. 1-4, 1932, p. 135-158, publică: Individ și societate în satul Fundul Moldovei. Traian Herseni a contribuit în mod nemijlocit la afirmarea Școlii sociologice de la București, fiind asistentul lui Gusti care a publicat cele mai multe lucrări de sociologie (v. Paula Herseni, Publicațiile Școalei sociologice de la București, 1940). După studiile de specializare în Germania devine întâi asistent onorific, preluând seminarul de sociologie generală pe care-l ținuse Mircea Vulcănescu, apoi, din 1932 profesorul Gusti îl încadrează oficial, ca asistent cuprins în schema catedrei. În 1931 redactează volumul Teoria monografiei sociologice (publicat în 1934); Teza de doctorat: Realitatea socială. Încercare de ontologie regională este scrisă în 1933 și tipărită în 1935; în 1938 redactează partea de Sociologie românească din Istoria filosofiei moderne. vol. V. În 1940 publică: Sociologie românească. Încercare istorică, iar în 1941 Probleme de sociologie pastorală.

         10. H. H. Stahl accentuează ades pe "dizidența" sa în cadrul Scolii gustiene. Iată însă ce scrie despre colegul său de la Catedra de Sociologie condusă de prof. Gusti: "Traian Herseni, dimpotrivă, părea a fi totalmente prins în mrejele sistemului sociologic al profesorului Gusti, cautând să lămurească punctele ce i se păreau obscure, investigând în rândul monografiștilor opinii și interpretări, astfel ca până la urmă să poată da o versiune clară, coerent logică, "popularizată" totuși, adică pusă la îndemâna tuturor celor care ar fi vrut să facă monografie sociologică pe baza unei concepții teoretice certe"(Amintiri și gânduri.., Editura Minerva, 1981, p. 140).

         La o diferență de numai cinci ani de la publicarea acestor rânduri, dl. Paul Stahl, într-o carte pe care a publicat-o în engleză (și care acum va fi tradusă în românește) și-a luat libertatea de a desemna Școala sociologică de la București prin titulatura de "Școala lui Gusti și a lui H.H. Stahl" Desigur este o exagerare pornită de la nobile sentimente de admirație față de propriul părinte.

         De-a dreptul ciudată este însă preluarea și vehicularea acestei nepotrivite titulaturi, fără nici o remarcă asupra netemeiniciei ei, într-o recenzie a cărții d-lui Paul Stahl tipărită în vara anului 2001 de o revistă cu pretenții de probitate științifică: "Archaeus" (periodic editat în franceză de Centrul de Istorie a Religiilor; Facultatea de Istorie a Universității din București). Tome IV (2000). fasc. 3, p. 248.

         Respectiva titulatură este cu atât mai nepotrivită, cu cât - după spusele lui Constantin Noica pe care le-am amintit mai sus -, profesorul Gusti i-a mărturisit în 1954 "că ar fi voit nu numai să-l aibă pe Mircea ca asistent, ci să-i acorde și Catedra"(v. Ștefan Fay, Sokrateion, Ed. Humanitas, 1991, p. 17).