Isabela Vasiliu-Scraba

RÃZBOIUL RELIGIOS PERMANENT

(C-tin Noica si Horia Stamatu)

Motto: «Tot ce a fost realism socialist va dispãrea (…). Eminescu va putea fi publicat în întregime (…).Ceea ce exilaþii ºi condamnaþii au spus în opera lor va fi reluare ºi repovestire a trecutului, ceea ce înseamnã posibilitate de a fi în viitor»

  Vintilã Horia, în «Cuvântul Românesc», mai 1989

 

              Înainte de 1989, citind într-o bibliotecã occidentalã volumul "Kairos" al lui Horia Stamatu mi-a pãrut extraordinar. Nu ºtiam nimic despre autor, dar poezia sa avea un sunet pe care nu-l mai auzisem niciodatã. M-a impresionat nespus. I-am citit apoi, la Biblioteca Academiei, contribuþiile din «Revista Scriitorilor Români» apãrutã la Muenchen ºi m-a cucerit din ce în ce mai mult(1). Târziu de tot am aflat cã Virgil Ierunca (1920-2006) a regretat toatã viaþa cã nu ºi-a oferit nicicând rãgazul de a scrie o monografie  dedicatã acestui emblematic scriitor al exilului românesc.

Horia Stamatu - care în 1934 fusese premiat odatã cu Constantin Noica, Emil Cioran ºi Eugen Ionescu de un juriu format din Mircea Eliade,  Mircea Vulcãnescu, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, ªerban Cioculescu, Tudor Vianu ºi  Romulus Dianu -, va scrie în Revista Scriitorilor Români despre «operatorul ontologic» noician, dupã citirea «gândului despre originalitatea civilizaþiei româneºti » publicat de Noica în revista «Destin».

Impresionat ca ºi Constantin Noica de gândirea religioasã a celor doi mari universitari în preajma cãrora s-a format (Nae Ionescu ºi Mircea Vulcãnescu), Horia Stamatu îl readuce pe «întru» din mrejele filosofiei noiciene în locul de unde a fost preluat împreunã cu haloul sãu de arhaicitate atât de caracteristicã limbajului bisericesc de la noi. El constatã cã prepoziþia «întru» provine din textul românesc al «Crezului». Traducãtorii liturghiei au gãsit cu cale sã se depãrteze de limbajul vorbit, unde transpunerea româneascã ar fi sunat : « cred într-unul Dumnezeu», pentru cã asemenea traducere nu are darul de a sugera în subsidiar credinþa creºtinã în Treimea care este Unu. Ei au recurs la o inovaþie lingvisticã, « Cred întru unul Dumnezeu», propunându-l pe acest «întru» cãrturãresc.

Conformându-se modei lingvistice iniþiate de Heidegger, Horia Stamatu  va observa cã expresia « întru adevãr » preia din litera sacrã a Crezului  prepoziþia «întru» cu întraga ei greutate conferitã de context. De aici ar urma cã înþelesul expresiei «întru adevãr» nu se poate distanþa cu totul de contextul sacru.

Când în 1951 Constantin Amãriuþei ºi-a luat inima-n dinþi si s-a dus sã-l viziteze pe Heidegger, el i-a vorbit filosofului retras din lume  de gândirea fostului sãu profesor de eticã de la Universitatea din Bucureºti, Mircea Vulcãnescu, ºi de întemniþarea acestuia de cãtre ocupantul sovietic al României de douã ori sfârtecate: o datã în 1940 ºi a doua oarã în 1945. In termeni cât mai simpli i-a povestit despre transcederea fenomenalitãþii vremelnice pe care i-o sugerase lui Mircea Vulcãnescu perspectiva româneascã asupra lumii vãzutã ca o «carte de semne» în care lumea de aici ºi lumea de dincolo se întrepãtrund. In timp ce tânãrul român de 28 de ani îºi mai amintise din gândirea lui Vulcãnescu de semnalarea provenienþei latine, din «ab aevum» (însemnând  «din eternitate») a termenului românesc de « aevea », filosoful german îºi lua notiþe succinte, uimindu-ºi vizitatorul prin temeinicele sale cunoºtinþe de gramaticã latinã (v. «Caete de dor», vol.I-III,  Ed. Jurnalul Literar, Buc., 2000-2003).

In parantezã fie spus, admiraþia pe care i-o trezise lui Heidegger isteþimea nativã ce se adãuga unei solide pregãtiri filosofice a doctoranzilor români ieºea la ivealã ori de câte ori folosea substantivul «die Lateiner» atunci când vroia sa-i indice pe studenþii sãi români. Si de-a lungul unui deceniu ºi jumãtate avusese de multe ori ocazia sã-i cunoascã. E suficient sã ne gândim cã din primii sãi ani de Freiburg veniserã din România  C-tin Floru (trimis de Nae Ionescu) ºi D. C. Amzãr cu care filosoful german va pãstra o legãturã durabilã (v. Jurnalul berlinez, Ed. Romania Press, Buc., 2005). Dintre cei care ulterior au devenit personalitãþi marcante ale culturii româneºti l-au mai audiat (f. probabil) pe filosoful de la Freiburg: Stefan Teodorescu, Petre Þuþea, Petre Pandrea, N. Balcã (v. art. «Interpretarea existenþei omeneºti în filosofia lui Heidegger”), Chirilã Popovici, Virgil Bogdan, C-tin Noica ºi Vintilã Horia. In dec. 1942 Walter Biemel scria cã «Heidegger cunoaºte Romãnia din buna reputaþie de a fi o þarã a filosofilor, cãci mereu îi vin de acolo studenþi» (v. rev. «Universul literar»). Ultimii sãi studenþi români au fost Octavian Vuia, Alexandru Dragomir, Constantin Opriºan ºi Walter Biemel. Filosoful Alexandru Dragomir  a tradus prin anii patruzeci împreunã cu Walter Biemel din germana  în românã «Was ist Metaphysik ?» care, deºi a fost prima, fiind publicatã  de Virgil Ierunca la Paris  în 1956, la peste un deceniu de la înfãptuirea ei, a apãrut ca a doua traducere româneascã a unei lucrãri heideggeriene, dupã «Feldweg» transpusã în româneºte în 1951 de  C-tin Amãriuþei în paralel cu Stefan Teodorescu.

Inainte de îndepãrtarea sa de la Universitate, Heidegger avusese prilejul sã-ºi facã o idee despre cultura romãneascã (2). Se pare cã a citit cu interes revista «Saeculum» ce cuprindea rezumate în limba germanã ºi un articol despre gândirea sa scris de Zevedei Barbu, asistentul lui Blaga. Despre gândirea heideggerianã avea sã scrie ºi Horia Stamatu, cu ocazia traducerii «comentatã ºi adnotatã» despre Hoelderlin (3) ºi esenþa poeziei (Revista Scriitorilor Români din 1981). Dar, vorba lui Octavian Vuia, cine nu s-a preocupat de «gânditorul prin excelenþã al epocii noastre» ?

Revenind la «operatorul ontologic» propus de Noica, Horia Stamatu observã pe bunã dreptatre ca operatorul «întru» nu poate fi de sine stãtãtor, aºa cum ar fi vrut sã-l considere Constantin Noica în articolul sãu. Pentru cã «întru» cere cu necesitate sa fie ‘întru’ ceva anume. De unde reiese ºubrezenia presupunerii dupã care «ar fi posibil» ca originalitatea civilizaþiei noastre sã stea în faptul de a fi creat ºi aplicat pe toate planurile ei prepoziþia întru, supoziþie în jurul cãreia C-tin Noica înfiripase întregul sãu studiu intitulat Un gând despre originalitatea civilizaþiei româneºti.

Neputând purta un dialog public cu filosoful aflat în «temniþa» în care se transformase întreaga Þarã cu graniþele ei bine zãvorâte, Horia Stamatu schiþezã totuºi punctul sãu de vedere asupra  sintezei particulare pe care o reprezintã cultura ºi civilizaþia româneascã.

Dar înainte de a prezenta poziþia sa în aceastã problemã, el face remarca urmãtoare: dacã o civilizaþie este întru «ceva» al altei civilizaþii, ea înceteazã de a mai fi «întru» acel ceva propriu prin care s-a definit ca o civilizaþie anume, si urmeazã a dãinui doar în cadrul speciei, fãrã nici o originalitate. La întrebarea «întru  ce» s-a definit civilizaþia româneascã, Horia Stamatu rãspunde cã întru creºtinism, exact cum se interzicea a se spune în cultura românã pãzitã (de aproape trei decenii) de mercenarii ocupantului sovietic la vremea în care Noica publica acel articol în revista «Destin» scoasã de George Uscãtescu la Madrid (vol. 24-25, 1972).

Dupã Horia Stamatu, civilizaþia româneascã a putut fi  mai bine de un mileniu întru fundamentul ei spiritual oferit de acea proprie ºi neobiºnuitã unitate de limbã ºi de spirit religios. Doar dupã trãdarea statelor democratice din Vest, originalitatea culturii româneºti a pãrut cã va putea fi contrazisã prin impunerea forþatã a acelui «întru dogmatica materialismului dialectic». Dar nu a fost aºa. Ea nici n-a fost contrazisã, nici n-a dispãrut. Pur ºi simplu s-a retras în clandestinitatea în care circulau prin anii cinzeci sonetele compuse de Vasile Voiculescu înainte de a fi bãgat în puºcãrie ca cel din urmã borfaº, sau cum circulau poeziile din închisoare ale lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic si ale  multor alþi poeþi aflaþi dupã gratii, sau în exil, poezii cãrora nici azi criticii oficiali din perioada comunistã nu le-au gãsit loc în literatura românã de dupã 23 august 1944, aºa cum au fost ei programaþi sã o conceapã (v. lipsa scriitorilor din exil ºi a poeziilor din închisori în «Istoria literaturii… » scoasã de Alex. Stefãnescu în 2006). Chiar ºi refuzul acceptãrii "Panoramei literaturii române"(Ed. Crater, Bucureºti, 1996) a lui Bazil Munteanu (neinclusã în manualele de liceu dupã 1990) ne pare a fi paradigmatic. Fiindcã aceastã valoroasã lucrare,  cuprinzând mulþime de nume de scriitori marginalizaþi dupã 1945, precum ºi nume de scriitori martirizaþi prin puºcãriile atent supraveghiate de oamenii Kremlinului, a fost îngropatã odatã cu decapitarea spiritualã a României.  Dar cum democraþia la nivel mondial este o iluzie întreþinutã de oamenii de stat ai Vestului, Dionisie Ghermani (expert în trãdãrile vesticilor faþã de principiile democraþiei la scarã internaþionalã) n-a fost mirat sã constate în 1994 preferinþa americanilor si a multor capitale europene pentru Moscova consideratã de ei drept «factor  de ordine» în fosta arie sovieticã (v. Dionisie Ghermani, Despre Democraþie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p.82).  Intr-un astfel de context “democratic” devine oarecum inteligibilã raþiunea pentru care, dupã cãderea comunismului în România ºi publicarea cãrþii lui Bazil Munteanu în traducere româneascã, Panorama literaturii române n-a reuºit sã-i trezeascã pe criticii noºtri din amorþeala prea îndelungatei lor "odihne" în George Cãlinescu.

Referitor la unitatea de limbã românã, «neobiºnuitã în restul Occidentului a cãrui parte constitutivã am fost de la început» (p. 144). Horia Stamatu nu pierde ocazia de a consemna cã limba românã forþatã a fi «întru materie, Marx, Lenin ºi rãzboi religios » este «mai chinuitã ca în vremea când Titu Maiorescu a dat alarma în Beþia de cuvinte» ºi cã Statul român, ca unitate de bazã a civilizaþiei româneºti, este «în curs de distrugere» (p. 145). Dacã românii ar mai fi fost vreodatã «întru una materia»,  nu ar mai fi fost nicio civilizaþie româneascã.   

De-a lungul timpului  trecut de la adoptarea creºtinismului în limba latinã de cãtre strãmoºii românilor (sec. IV) s-a dovedit cu prisosinþã cã pentru civilizaþia româneascã primordiale nu au fost formele religioase ci spiritul creºtin. «Lipsa rãzboiului religios la Români este cea mai importantã notã caracteristicã a civilizaþiei lor» subliniazã Horia Stamatu (v. Revista Scriitorilor Români, nr. 11, 1972, p. 144).

In România, mai remarcã el, rãzboiul religios a început sã se desfãºoare în spaþiul concentraþional pãzit de oamenii generalului rus Nikolschi, când Nichifor Crainic, fost profesor la facultatea de teologie din Chiºinãu «trebuia sã mãrturiseascã superioritatea temnicerului faþã de Dumnezeu, pentru cã temnicerul putea sã-i dea o lingurã de supã în plus, pe când Dumnezeu nu putea » (p. 145).

O altã trãsãturã de originalitate ar reieºi din  faptul cã civilizaþia româneascã «s-a centrat mai mult în sacru decât în juridic» (p 145), ceea ce a influenþat mult limba româneascã. Iar aceastã centrare nu a fost de tip formalist ci de tip organic. Românii au fost dintotdeauna toleranþi faþã de alte credinþe religioase, la ei nu s-a putut nicicând întâmpla o noapte a Sfântului Bartolomeau. Dar impunerea lui a fi «întru materie» a fãcut ca suprema originalitate a civilizaþiei româneºti, adicã excluderea rãzboiului religios, sã fie înlocuitã exact cu contrariul ei: rãzboiul religios permanent. Razboi dus ºi astãzi, dincolo de bariera ideologicã pusã înainte de 1990 de comunism. E suficient sã ne gândim la rãzboiul culturii române oficiale (prin Alex. Stefanescu) împotriva gânditorului Horia Stamatu (1912-1989). Sau la rãfuiala de ultimã orã cu opera poetului bucovinean Vasile Posteucã, devenit în 1966 profesor la State College din Mancato, Minnesota, bãtãlie în care, fãrã nici o reþinere s-a folosit drept artilerie grea un fragment dintr-un articol «semnat» de Radu Gyr ºi publicat în «Glasul Patriei» înainte ca Radu Gyr sã fi fost eliberat din temniþã (v. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, Ed. Compania, Bucuresti, 2003, p. 581).

Semnificativ este si faptul cã dupã 1990 niciuna dintre editurile mari (care platesc din greu traducerile romanelor de duzinã pe care le tot publicã) nu s-a repezit sã  traducã volumul lui V. Posteucã despre experienþa interioarã în opera lui R. M. Rilke, carte esenþialã a exilului românesc pe care n-am citit-o ºi mi-ar plãcea s-o citesc. Ca sã nu mai amintesc de atâtea alte scrieri - încã nerecuperate de cultura românã post-decembristã -, avându-i de autori pe Zevedei Barbu, Chirilã Popovici, Stan M. Popescu, Alexandru Busuioceanu, Petru Iroaie, Dionisie Ghermani, Mircea Eliade, Vintilã Horia, ªtefan Teodorescu, Octavian Vuia, Nicolae Herescu, D. C. Amzãr, G. Uscãtescu, etc, scrieri care, cu asemenea autori, ar putea desigur reprezenta pentru cititorul român contemporan exact hrana spiritualã pe care o tot cautã ºi o gãseºte atât de rar.

_____

Note:

1. Despre Horia Stamatu se pot citi urmãtoarele:

-Isabela Vasiliu-Scraba, Hermeneutica folclorului românesc la doi scriitori din exil : Horia Stamatu ºi Constantin Amãriuþei, în rev. « Viaþa Româneascã », Anul XCIV, nr. 3-4, 1999, p.203-206 ;

-Isabela Vasiliu-Scraba, Horia Stamatu despre MIORITA, în rev. « Asachi » (Piatra Neamþ), Anul XI, nr. 177, nov. 2003, p.7-8;

-Isabela Vasiliu-Scraba, Exilul parizian al poetului Horia Stamatu, în rev. “Origini” (Romanian roots), vol. VII, nr. 9-10 (75-76), 2003, p.14;

-Isabela Vasiliu-Scraba, CONTEXTUALIZÃRI, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, p. 73-92; volumul se poate citi pe internet la www.geocities.com/isabelavs

-Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic ºi în Mioriþa / The opening of the skies in a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, p. 38-42;

-Matei Albastru, Horia Stamatu - o viaþã în exil, Ed. Romania Press, Buc., 1998;

-Titu Popescu, Horia Stamatu, ediþia a II-a, revãzutã ºi adãugitã (ed. I-a, 1993), Criterion Publishing, 2006.

2. Cultura româneascã era bine reprezentatã în capitala Germaniei prin Institutul Româno-German condus de prof. Sextil Puºcariu. Aici a conferenþiat C. Noica în anii patruzeci, aici s-a lansat în 1943 traducerea germanã a istoriei literare scrisã (si completatã) de Bazil Munteanu precum si Der mioritische Raum a lui Blaga, însoþit de un articol de prezentare a filosofului român «Lucian Blaga als Kulturphilosoph» publicat de Amzãr într-un sãptãmânal, pe 13 aug. 1944.

3. La cei 86 de ani câþi avea când s-a dus, Heidegger, cu puþin înainte de moarte, ºi-a rugat fiul sa-i citeascã la înmormântare din versurile lui Hoelderlin (v. Walter Biemel în vol. Martin Heidegger, Fiinþã ºi timp, Ed. Jurnalul literar, Buc., 1993). .