<< La prima pagina

Isabela Vasiliu-Scraba

 

Cum se fabricã o carte de succes:

«UªA INTERZISû

 

    «Fãrã libertatea spiritului critic care sã þinã în frâu apetenþa  nemãsuratã a puterii se ajunge în mod fatal la dictaturã, la ridicol ºi caricaturã la toate nivelele ºi în toate domeniile, inclusiv în cele ale culturii»

         Marin Niþescu (1925-1989)

 

            Când a vrut sã minimalizeze valoarea senzaþionalului roman Luntrea  lui Caron  (scris de Lucian Blaga în anii când putea face puºcãrie pentru aºa ceva) criticul  Nico-lae Manolescu s-a arãtat  nedumerit de genul cãruia i-ar aparþine aceastã «operã deschi-sã» spre toate zãrile. Tipãrit  de Editura Huma-nitas imediat dupã cãderea comunismului, romanul de sertar se cerea probabil privit de critica oficialã cam în acelaºi fel cum fusese el privit de directorul editurii ce a hotãrât sã-l scoatã pe hârtie de cea mai proastã calitate. La prima sa publicare (dupã trei decenii de la moartea autorului) romanul lui Lucian Blaga i-a apãrut d-lui Manolescu mai mult un jurnal decât un roman propriu-zis. În schimb,  jurnalele d-lui Gabriel Liiceanu (care nu conþin nici un element mitic, nici o deschidere spre zarea filosofiei, a poeziei sau a sentimentului), au tot fost vãzute drept orice altceva decât jurnale. Asta ca sã nu mai vorbim de  încercãrile de a le ridica cu tot dinadinsul la rangul de «adevãrate» romane. «Jurnalele intime  - scria Vintilã Horia  -mi se pãreau inutile încercãri de a intra în literaturã pe o portiþã de din dos (...), un fel de a pretinde a deveni celebru pe spinarea unor celebritãþi autentice». Luându-se dupã interesul trezit de frumoasa figurã a filosofului Constantin Noica, prezentat în 1983 prin intermediul  jurnalului «de la Pãltiniº»  (þinut de dom-nul Gabriel Liiceanu între 1977 ºi 1981), interes amplificat patru ani mai târziu prin tipãrirea în volum a unor scrisori în care iarãºi  se fãceau diverse referiri la Noica (1909- 4 dec.1987) - dl Liiceanu a crezut cã va avea un succes la fel de mare cu publicarea unui al doilea jurnal.

            Mai precis, a  unor  pagini de jurnal scrise în 2001 ºi 2002  la adãpostul unei uºi încuiate spre a nu fi deranjat de cei din casã, jurnal «subtil» intitulat Uºa interzisã (Ed. Humanitas, Bucureºti, 2002). Talentat negustor, întîi ºi-ntîi directorul Editurii Humanitas s-a strãduit  cât a putut mai bine sã asigure volumului sãu un oarecare succes de piaþã. Desigur proporþional cu puterea de cumpãrare a celor ce-ºi mai cumpãrã din când în când cãrþi,   pe  zi ce trece mai  cu dificultate.  Apoi prin premii, de genul: «cea mai râvnitã carte», «cartea anului», «omul anului», etc.

            Pentru nimeni nu mai este azi necu-noscut conceptul de mediatizare, chintesen-þã a puterii de sugestionare în masã, altfel spus, «de terorizare mascatã a publicului» (apud. Nae Ionescu, Opere, vol. VI, Editura Crater, Bucureºti, 1999, p. 97). În mod ciudat însã, marele public chiar asta îºi  doreºte. Nefiind în stare sã discearnã valorile, el abia aºteaptã sã facã alþii în locul lui alegerea unor cãrþi. ªi cine sã fie mai indicat a-i spune cititorului cât de valoroasã este o carte, dacã nu însuºi autorul ei? Un autor care va fi cu atât mai valoros cu cât îi apare cititorului mai la vedere, fãrã a intra neapãrat în librãrii. Un autor de care sã fie «terorizat» când stã, merge, sau priveºte panourile din staþiile transportului în comun. Oricum, pentru ca decepþia cititorului Uºii interzise sã nu fie totalã, dl. Gabriel Liiceanu, în amintirea succesului pe care l-a obþinut cu primul sãu jurnal ce parazita pe figura lui Constantin Noica, s-a gândit ca la cel de-al doilea sã paraziteze (puþin, dar eficient) pe imaginea îndrãgostitului Emil Cioran. Drept care nu ezitã a insera câteva din scrisorile septuagenarului Cioran îndrãgostit lulea de o tânãrã de treizeciºi cinci de ani.

            Partea comicã a poveºtii de tardiv amor cioranian nu este atât povestea în sine (care îºi are ºi ea partea ei de ridicol), ci este  ipocrita scandalizare a d-lui Liiceanu, vituperând infamia publicãrii unor asemenea scrisori intime într-o carte apãrutã la o editurã din Germania, de unde, fãrã prea multe scrupule, a ºi preluat câteva întru delectarea cititorilor lui Emil Cioran.

<< La prima pagina