BluePink XHost |
Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink |
Isabela
Vasiliu-Scraba
Un hocus-pocus si o cacialma: numirea
Institutului de Istoria Religiilor
cu numele lui “Ioan Petru
Culianu”
Institutul
de Istoria Religiilor numit “Ioan Petru
Culianu” reprezintă punctul terminus al unei colosale minciuni privitoare
la “strălucita carieră universitară” a lui Culianu la Divinity
School, care în fapt a fost deosebit de modestă, prin neşansa de a nu
fi primit cartea verde decât cu o lună înainte de a fi asasinat. Acest
ghinion a făcut ca ultimul discipol român al lui Eliade să
nu fi fost niciodată angajat ca profesor asociat (sau conferenţiar)
de istoria religiilor la
Fiindcă istoria religiilor, Culianu a predat-o în exclusivitate ca visiting professor. In bio-bibliografia
scrisă în noiembrie 1990 în vederea angajării permanente la
Universitatea din Chicago, I.P.Culianu consemnează că, luându-şi
doctoratul de Stat în 1987, nu a predat istoria religiilor decât în anul
universitar 1987-1988 si atunci doar ca “visiting
professor la Divinity School si la Universitatea din Siena-Arezzo”.
După adevărul nemăsluit de interese colaterale, Institutul de
Istoria Religiilor ce-l are drept director interimar pe Andrei Pleşu, poartă
numele unui fost profesor de italiană ajuns în 1986 conferenţiar la
universitatea olandeză unde preda de zece ani italiana.
De
fapt, colosala minciună, difuzată pe poate căile, prin toate
cărţile unde este prezentat Culianu, de toate editurile care l-au
publicat, a urmărit să realizeze acel hocus - pocus prin care Ioan
Petru Culianu să se metamorfozeze în mare istoric al religiilor, luând
locul unui Eliade, vezi Doamne “compromis” .
Ţelul înlocuirii la care s-a lucrat aproape două decenii a fost divulgat
de la prima discuţie publică despre Culianu, înregistrată în 5
oct. 1991 si tramsmisă pe postul de televiziune TVR1. Atunci Andrei
Pleşu a decretat marea minciună fără să
clipească: “Culianu era mai bun, domnule, era mai bun decât Eliade”
(v.L.A.I., Anul II, No. 19/52 din 18 mai 1992, p.8). Făcută pe banii
celor manipulati, acţiunea de «lichidare» a lui Eliade (1)- prin minciuni preluate din
«Dosarul Mircea Eliade» (1972) alcatuit in Israel spre blocarea candidaturii la
Premiul Nobel-, a decurs concomitent cu
acel hocus-pocus de înlocuire a marelui istoric al religiior cu un profesor de
italiană despre care Eliade spunea că ar fi un psiho-sociolog al
religiilor la început de drum.
Dar povestea cacialmalei nu se opreşte aici. Fiindcă însuşi
directorul interimar al Institutului de istoria religiilor din cadrul
Academiei, având pe frontispiciu numele unui visiting professor, nu este specialist în
istoria religiilor, ci în istoria artei. Din “doctor în istoria artei”, cu doctoratul luat la Facultatea de Arte Plastice
în 1980 (v. Pitoresc si melancolie),
Andrei Plesu, printr-un hocus-pocus birocratic a devenit după 1990
profesor de filosofie şi conducător de doctorate în filosofie. Sau,
cine ştie, în “istoria
filosofiei”, dacă ar fi să ne luăm după Who’s who în România (2002, p.518),
unde se specifică calitatea sa de “istoric”
cu doctoratul în “istorie” luat la
Universitatea din Bucureşti în anul când obţinea doctoratul în istoria artei.
Oricum metamorfoza s-a petrecut în vremea când
Andrei Pleşu deţinea portofoliul
Ministerului culturii si când la Ministerul învăţământului era
Mihai Sora. Am presupus că-ar fi vorba de un
doctorat hocus-pocus de “istoria
filosofiei”, gândindu-ne la o eventuală supralicitare a valorii şi a
domeniului “minimalismului moral” din 1988. Dar tărâmul miraculoaselor
transformări de titluri doctorale este atât de misterios, încât s-ar putea
ca din doctor în istoria artei, în
euforia post-revoluţionară Andrei Pleşu să fi ajuns chiar
doctor în istoria religiilor, bazat
pe faptul de necontestat că pictura din epoca medievală a avut un
caracter predominant religios, chiar dacă ea apare în teza de doctorat
despre sentimentul naturii doar din perspectiva fundalului ei peisagistic.
Faţă
de doctoratul Elenei Ceauşescu, noutatea doctoratului în istoria religiilor (sau în istoria filosofiei) deţinut din
1990 de Andrei Pleşu este
revoluţionară. Pe vremea academicienei împuşcată de
Crăciun se mai păstrau oarecare aparenţe, un
doctorat neputând fi aranjat în exclusivitate pe linie birocratică. Cu doctoratul
său în istoria artei, Andrei
Pleşu, ca să devină doctor în istoria filosofiei (sau în istoria
religiilor) n-a mai avut nevoie de un conducător al tezei si n-a mai
trebuit să susţină vreo lucrare în faţa vreunei comisii,
plimbându-se de la Bucureşti la Iaşi. I-a fost
suficentă “înşurubarea politică” de dinainte de 1989 si de
după 1990. In rest, s-ar putea ca recolta de distincţii
academice, de premii si de titluri de doctor honoris cauza, ce
au urmat funcţiilor de ministru al Culturii (1989-1991) si al Afacerilor
Externe (1997-1999) să fie comparabilă cu recolta de onoruri
academice primite de dr. ing. acad. Elena
Ceauşescu (nu am verificat!).
Notă:
Publicarea
corespondenţei dintre Mircea Eliade si Culianu în 2004 (Ed. Polirom,
Iaşi) a prilejuit o multiplă manipulare în sensul “asasinării
post-mortem” a lui Eliade prin următoarele găselniţe: (a)
incadrarea cărţii s-a făcut în colecţia “Culianu”, desi
volumul se putea cuprinde si într-o colecţie “Eliade”; (b) titlul de Dialoguri întrerupte aminteşte un
proiect abandonat de Eliade pentru a nu da apă la moară
calomniatorilor săi; (c) prefaţa scrisă de Matei Călinescu
bate monedă pe închipuitele vinovăţii politice ale lui Eliade,
nicicând demonstrate; (d) notele alcătuite de Dan Petrescu si de Tereza Culianu
Petrescu reprezintă un prilej de idioţire a cititorilor prin referiri
amănunţite la toată maculatura prin care s-a încercat
înlăturarea lui Eliade din cultura română, începând cu “Dosarul
Mircea Eliade” publicat de revista israeliană Toladot si încheind cu “uitarea fascismului” inventată în 2002
de traducătoarea lui Liiceanu în franceză.