Isabela Vasiliu-Scraba

Ultima revelatie a filosofului Alexandru Dragomir :

"A nu te vinde comportã nebãnuite riscuri" (Al. Dr. pe 15 iunie 2000)

           

In PROPEDEUTICÃ LA ETERNITATE. ALEXANDRU DRAGOMIR IN SINGURÃTATEA GÃNDULUI* (Ed. Star Tipp, 2004 ; p.13, ISBN 973-8134-16-1 ; Depozit Legal : 25 ian.2005) notam la un moment dat cã despre filosofia lui Constantin Noica s-ar fi ºtiut tot atât (ºi din aceleaºi surse) cât se ºtie azi (dupã publicarea vol. Crase banalitãþi metafizice în 2004) de gândirea lui Al. Dragomir, dacã Noica, dupã ieºirea sa din puºcãrie, n-ar fi "cãzut în istorie", nu s-ar fi lãsat angrenat în sectorul ideologic, audiind (si uneori corijând) incoerenþele ideatice ale materialismului dialectic ºi istoric cu care era îmbãloºatã orice cercetare "academicã" de la Centrul de logicã unde lucra.

            Numai cã decizia de "angrenare" în sectorul ideologic fusese luatã înainte de hotãrârea propriu-zisã a lui Noica, si nu-i aparþinuse acestuia. Presupunem acest lucru întrucât lui Alexandru Dragomir, - nepotul academicianului Silviu Dragomir, arestat de Nikolski si dus la închisoarea din Sighet în lotul istoricilor români-, asadar tânãrului Alexandru Dragomir nu-i fusese permis sã lucreze în sectorul ideologic. Nu oricine, ca sã spunem aºa, "se putea vinde". Nu era numai problema deciziei personale. A lucra în domeniul ideologic era o problemã mult prea împortantã spre a fi lãsatã la îndemâna celor care încercau sã se salveze în lumea dinãuntru, potrivindu-se aparent împrejurãrilor (v.Blaga, Luntrea lui Caron, 1990, p.74). Cum singur mãrturisea (în vara anului 2000), din ianuarie 1945 si pânã la pensionare, Alexandru Dragomir a fost "pierdut pentru filosofie ºi pentru propriile interese". Acest lucru s-a înregistrat pe bandã magneticã, într-un interviu luat de un tânãr "celui mai mare filosof român în viaþã" ºi publicat sub titlul « SUNT FILOSOF DE LA 16 ANI » în "Observatorul cultural " nr. 275 din 6 iulie 2005.

            Amintindu-ºi de anii de dupã Yalta, când mercenarii ocupantului sovietic înlocuiserã cultul valorilor spirituale prin cultul impersonalitãþii (apud. Blaga, op.cit., p.92) ºi când " impersonalii tuturor neputinþelor " (ibid.) se ocupau de dosarele de cadre, Alexandru Dragomir îi spunea tânãrului Fabian Anton cã el avea  un dosar de cadre foarte prost, pentru ca studiase in Germania ("nazista"), tatãl sãu fusese jurisconsult si decan al Baroului Cluj, pentru cã unchiul sãu, istoricul Silviu Dragomir, fusese ministru in doua rinduri. Si toate astea faceau sã aibe un dosar putred : "Si nu puteam sa intru nicaieri unde sa fiu cit-de-cit ce voiam eu. Nu puteam intra in sectorul ideologic. Ceea ce insemna nu numai ca nu puteam intra la vreo revista, ca redactor, dar nici macar bibliotecar nu eram admis. Caci si asta se considera a fi tot in domeniul ideologiei. Si uite asa m-am târât dupa 23 august 1944. In 1976 am iesit la pensie".

            De aici reiese falsitatea afirmaþiei mult prea des repetatã de editorii filosofului ca "Alexandru Dragomir nu-ºi propusese niciodatã sã publice" (v. G. Liiceanu, Notã asupra ediþiei, p. LXVI, în vol. A. Dragomir, Crase banalitãþi metafizice, 2004). Tot din marturia de mai sus se vede cât de lipsite de fundament sînt înfloriturile stilistice de genul: " în mãsura în care scrisul este o preocupare la care se ajunge (...) prin asumarea unei profesiuni intelectuale definite, Alexandru Dragomir nici nu a scris vreodatã. (...) Sînt convins cã visa uneori la o gândire paradisiacã, la una care venea de dinaintea cãderii în scris ºi care nu avea nevoie, pentru a avansa, de cârja literelor "(ibid.).

            Pe 15 iunie 2000, Alexandru Dragomir a primit vizita tânãrului Fabian Anton care i-a pus în faþã niºte texte care se vindeau xerocopiate pe la anticariatele de la Universitate ºi pe care filosoful figura drept autor (de ex. eseul despre Scrisoarea pierdutã). "Cel mai mare filosof român în viaþã" s-a uitat pe acele xeroxuri, pe alocuri ºi-a recunoscut gândurile, dar a remarcat cu stupoare si adãugirile (nesubliniate si nediferenþiate în nici un fel), ceea ce l-a fãcut sã-i spunã cu hotãrâre vizitatorului sãu cã el nu a scris acele lucruri ºi cã ele nu-i aparþin. Discuþia dintre ei (cenzuratã în aceastã parte în "Observatorul cultural" nr.275) s-a încheiat astfel :

" F.A.: O sã încerc, si sper sã mã ajutaþi ºi dumneavoastrã...

A.D.: Sigur cã da ! N-am altã treabã.

F.A.: Sã dãm o formã, sã refacem într-un fel toatã aceastã operã care circulã ºi eu nu ºtiu cât e de adevãratã. Si e pãcat sã dea lumea bani pe lucruri care nu sînt valabile.

A.D.: Da!  Sigur  cã da!. E într-un fel CHIAR O EXCROCHERIE !

F.A : E o excrocherie ! Nu ºtiu dacã în vremea când eraþi student circulau scrieri ale lui Nae Ionescu care nu erau ale lui Nae Ionescu. Sau ale lui Mircea Vulcanescu care nu erau ale lui Mircea Vulcãnescu .

A.D : Aºa ceva nu se întâmpla ! Nu se putea întâmpla !

F.A. : Vã mulþumesc mult pentru tot.

A.D. : Nu ai de ce, dragul meu. Domnul Fabian ?

F.A : Fabian Anton !"

            Din replicile de mai sus se vede cu claritate cã afirmaþia d-lui Gabriel Liiceanu din Nota asupra ediþiei (2005), conform cãreia, Alexandru Dragomir n-ar fi vrut sã dea o formã publicabilã textelor sale(p. 9) nu poate fi susþinutã de cineva care are respect pentru adevãr. Sau, cu termenii d-lui Liiceanu, cã filosoful nu "trebuia pus la costum" cu de-a sila de teamã ca nu cumva sã porneascã pe stradã în pijama.

            In volumul nostru Alexandru Dragomir în singurãtatea gândului (2004), publicat dupã apariþia Craselor banalitãþi metafizice, reproºam celor care au alcãtuit aceastã primã «operã» din prelegerile lui Alexandru Dragomir faptul cã nu au semnalat nicãieri completãrile si modificãrile operate la gândirea celui trecut drept autor, tocmai în vremurile noastre când tehnoredactarea textului permite fãrã nici un efort schimbarea caracterelor într-o paginã. Intr-adevãr, în întregul volum, lansat pe 29 mai 2004 la Târgul de carte "Bookarest", nu erau nicãieri marcate pasajele cuprinzând cuvintele lui Alexandru Dragomir. Cã acest lucru nu s-a întâmplat dintr-o scãpare, ne-am dat seama citind, dintr-un alt volum scos în 2004 de Humanitas - Chronos -Buch I, German translation by Mãdãlina Diaconu -, acel amestec indistinct între textul scris direct în germanã de Al. Dragomir ºi traducerile textelor româneºti cuprinse în caietele filosofului din perioada 1948-1959 (v. Studia Phaenomenologica, vol.IV, 3-4/2004, pp.253-285). Ceea ce demonstreazã nu numai dispreþul faþã de Alexandru Dragomir, dar ºi o lipsã totalã de profesionalism, orice profesionist în filosofie ºtiind cã trebuie sã se fereascã de traduceri. Cu atare metodã de lucru, informaþia pusã la sfârºitul traducerii: " Uebersetzung aus dem Rumaenischen von Mãdãlina Diaconu " se dovedeºte a fi doar parþial adevãratã.

            Fãrã a face nici o referire la observaþiile noastre din Propedeuticã la eternitate. Alexandru Dragomir în singurãtatea gândului (2004), cu prilejul tipãririi în 2005 a celui de-al doilea volum din operele lui Alexandru Dragomir, editorul semnaleazã cã s-ar fi produs un "scandal filologic" dupã apariþia primului volum, cel cu prelegerile, dar cã el nu a fãcut "muncã de filolog" atunci când a "mestecat" pânã la capãt ceea ce Dragomir a lãsat, vezi Doamne, "nemestecat". Mai clar apar aceste lucruri în altã formulare la fel de remarcabilã ca rafinament stilistic :  "Publicând postum textele lui Dragomir, am considerat cã este de cuviinþã sã înlocuim þinuta de casã cu una de stradã. Se pune desigur în aceastã situaþie întrebarea de ce un om în halat trebuie musai îmbrãcat în costum ºi scos la plimbare fãrã sã i se fi cerut înainte pãrerea. (Dar sã reþinem : ºi fãrã ca acesta sã fi respins vreadatã în mod expres sau categoric perspectiva unei asemenea plimbãri) "(G. Liiceanu, Notã asupra ediþiei, în vol.: Al. Dragomir, Cinci plecãri din prezent, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2005, p.9).

            Aºa sã fie oare ? Lãsând de-o parte plasticitatea exprimãrii directorului editurii Humanitas - "care este o editurã serioasã"** - ne cuprinde mirarea când citim cã Alexandru Dragomir nu ar fi cerut, pasã-mi-te, "în mod expres" (apud. G. Liiceanu) ca ideile sale filosofice sã nu-i fie modificate în vederea publicãrii.

            In realitate însã, asa cum reiese din citatul ilustrând sfârºitul dialogului sãu cu Fabian Anton, se pare cã filosoful - care spunea despre sine cã este "cel mai mare gânditor român în viaþã aºa cum alþii sînt cei mai mari jucãtori de golf într-o þarã unde nu se joacã golf" -, nu era foarte dispus sã aprecieze "stilistica" îmbunãtãþitã a textelor sale.

            Si nu fãcea nici o excepþie cu asta, întrucât nimeni nu-ºi recunoaºte ca ale sale decât propriile gânduri, propriile formulãri, fiindcã nimeni nu poate gândi cu creierul altuia, cum spunea Lucian Blaga.

            Cei care i-au aminte la surpriza (nu tocmai plãcutã) pe care i-au pricinuit-o textele "sale" fãcute publice prin xeroxare dupã "remestecarea" lor, ajung direct la concluzia cã tocmai aºa zisele îmbunãtãþiri aduse pentru clarificarea gândirii lui Alexandru Dragomir în capul stilizatorilor sãi, l-au fãcut pe filosof sã nege paternitatea acelor texte.

            Chiar sã afirme în repetate rânduri cã el nu a publicat nimic, cã nu este el autorul textelor modificate, cã ceea ce se vinde pe la Universitate ca aparþinându-i, nu a fost scris de el. Acest fapt apare limpede în schimbul de replici din finalul interviului din 15 iunie 2000 pe care a trebuit sã-l scot de pe bandã, întucât la publicarea sa în "Observatorul cultural" nr.275 replicile de la sfârºit au fost tacit indepartate.

            Din aceastã mãrturie a lui Alexandru Dragomir, redatã întocmai ceva mai înainte, douã lucruri ne par deosebit de semnificative :

                        Primul (ºi cel mai important) aratã disponibilitatea filosofului de a da o formã publicabilã gândurilor sale.

                        Al doilea este unicitatea fenomenului. Anume faptul cã scrieri de-ale lui Alexandru Dragomir care nu sînt ale lui Alexandru Dragomir nu pot circula decât într-o culturã nãscutã dupã zãbrelele ideologiei unice, vigilent pãzitã într-un stat poliþienesc.

 

__________

Note :

*Volumul PROPEDEUTICÃ LA ETERITATE (2004) este alcãtuit din douã pãrþi. Prima, intitulatã « Alexandru Dragomir în singurãtatea gândului » cuprinde urmãtoarele patru capitole : Filosofie în clandestinitate sau în strãinãtate (Doi strãluciþi discipoli ai lui Heidegger : A. Dragomir ºi Octavian Vuia) . Capitolul al II-lea are în titlu o spusã a lui Alexandru Dragomir: «In fond, eu fac o tezã de doctorat la Dumnezeu», iar capitolul trei se intituleazã: «Sopârle platoniciene», douã diversiuni ºi o previziune. Prima parte a cãrþii se încheie cu consideraþii asupra modului în care au fost editate prelegerile þinute de Alexandru Dragomir. Partea a doua se deschide cu un eseu despre jurnalele «spirituale» din tinereþea lui Mircea Eliade. Urmeazã «Abuz de imaginaþie» («In strictã perspectivã istoricã» despre «prizonieratul» lui Mircea Eliade în istorie). Dupã aceea se poate citi ceva despre « Inspiraþia angelicâ a d-lui Pleºu,ºi mai apoi despre Sãrbãtorirea filosofului Lucian Blaga. Asupra problemei privind «Receptarea criticã» a lui Mircea Vulcãnescu se poate afla din studiul intitulat: «Imaginea oficialã asupra filosofiei româneºti». Urmeazã «Nobleþea unei aventuri hermeneutice» din care se poate bãnui cu aproximaþie cam care era pãrerea lui Alexandru Dragomir despre Socrate. In anexã sint cuprinse douã texte în limbi de circulaþie europeanã : La vérité platonicienne dans l’interprétation de Martin Heidegger ºi Platos Wahrheit und deren vielfaches Wesen in Heideggers Deutung. Intregul volum (de 192p) are drept motto cuvintele lui Dan Botta: «Nu ne putem înãlþa fruntea, dacã sufletul ne este inert, dacã gândul ne este fãrã aripi»

**Editura Humanitas este atât de «serioasã» încât exemplarul din care am citat pasajul de mai sus a fost pus în vânzare fãrã ultimele douãsprezece pagini!

 

                                                                                                                                              Isabela Vasiliu-Scraba, sept. 2006