BluePink BluePink
XHost
Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Isabela Vasiliu-Scraba

 

Un  căutător de înțelepciune discret:

Alexandru Paleologu (1919-2005)

 

Motto: “Aristocratul e un om care se simte bine numai între egali, de aceea și favorizează acest fenomen. Idealul iacobin de egalitate este aberant și destructiv, fiindcă nu postulează calitatea ca unic criteriu”

Al. Paleologu, 1997

 

Comunicarea mea cu Alexandru Paleologu a fost una specială. Colaborând vreo cinci-șase ani la revista “Viața Românească” (cu eseuri filosofice trecute sub tăcere de I. Hangiu în cea de-a treia ediție a Dicționarului presei literare românești. 1790-2000 apărut la Editura Fundației Culturale Române în 2004) am avut privilegiul să-l cunosc mai îndeaproape. La început discuțiile noastre se înfiripau în redacție, mai ales când aduceam vorba despre I.D.Sârbu  (de ale cărui scrieri eram entuziasmată). Mai apoi, ani de-a rândul am  conversat la telefon. Se vedea bine că îi făcea plăcere să discute cu mine. M-a surprins de multe ori, nu numai cu inteligența sa perpetuu vie ci și cu noblețea sa de caracter. Așa s-a întâmplat cu discuția noastră despre meditațiile filosofice ale poetului și dramaturgului Ion Omescu(1) care îl încondeiase pe fostul ambasador “al golanilor” în niște răbufniri ce mi-au părut (prin tema lor) suspecte, înscrise cum erau ele pe linia manipulărilor politice post-decembriste. 

Fără să se supere de tema abordată, manierat, nobil, vioi la minte, Alexandru Paleologu, după ce a menționat în treacăt acea surprinzătoare atitudine venită din partea unui fost amic, mi-a ținut bucuros isonul când nu pridideam a-l lăuda pe doctorul în Shakespeare de la Sorbona(2)  pentru Hamlet sau ispita posibilului (1971, 1999). Cu prilejul acelei discuții telefonice mi-a povestit cum în 1948 Ion Omescu a tradus din Shakespeare și cum s-au întâlnit ei doi în închisoare, în 1959 la infirmeria de la Salcia. Mi-a mai spus ce bine interpreta actorul Ion Omescu pe la 24 de ani rolul lui Hamlet din care știa pasaje întregi în original(3). Apoi mi-a vorbit cu admirație de  Othello, chef-d’oevre en sursis (1990) și  de Shakespeare, son Art et sa Tempęte (1993). Volumul  despre Othello îi părea lui Alexandru Paleologu chiar mai reușit decât cel despre Hamlet (P.U.F., Paris, 1988), premiat de Academia Franceză.

I-a plăcut ce-am scris despre faima sa, în volumul meu intitulat Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului (Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, sau http://www.geocities.com/isabelavs).  Mi-a mulțumit în mod expres. Numai când a venit vorba de Propedeutica la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului (Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, sau http://www.isabelavs.go.ro), carte pe care i-am oferit-o pe 25 ianuarie 2005, mi-a spus că din cauza vârstei nu a mai putut avea bucuria lecturii. (In compensație, am avut totuși norocul să o am pe d-na Mariana Șora drept cititoare de excepție, căci s-a întâmplat să rămână înzăpezită la începutul lui februarie în București, după ce pe 26 ianuarie îi oferisem cartea d-lui Mihai Șora, fost coleg de facultate și prieten cu Alexandru Dragomir).  

“Admirația nu e la îndemâna oricui”, spunea Alexandru Paleologu (v. Interlocuțiuni, Biblioteca “Viața Românească”, București, 1997). Cât este de adevărată această constatare s-a putut cu ușurință vedea în cele scrise chiar despre Alexandru Paleologu de Marian Popa în Istoria sa “de pe azi pe mâine” editată de Fundația “Luceafărul” în 2001. Dar și în pornirea spontană a literaților de azi de a se cantona în “literarul pur … văduvind literarul însuși, care, ca orice este valoros pe lume, nu este pur” (Al. Paleologu, op. cit., p.158).

Când în 1978 Alexandru Paleologu îi scria lui Sergiu Al-George recomandarea pentru primirea în USR ca membru titular la secția de critică și istorie literară, el era pe deplin conștient că nici un culturnic din ierarhia politică a literaturii (încropită, ca și azi, “prin ordine și medalii”) n-ar fi fost capabil să admire “impecabila expresie literară” a celor două prestigioase cărți, Filosofia indiană în texte și Limbă și gândire în cultura indiană pe care Sergiu Al-George le publicase până la acea dată (4).

Cu argumentele unui spirit pe care conjunctura istorică nu l-a putut îngenunchia, Paleologu era singurul care putea să scrie în recomandarea sa despre corespondența științifică pe care Sergiu Al-George o întreținea “la rang de paritate” cu personalități ca Jean Filliozat, Madelaine Biardeau, Claude Lévi-Strauss, Giuseppe Tucci, Johannes Schubert, Mircea Eliade. Numai acest critic literar atât de puțin asemănător confraților săi mai tineri  putea lăuda însușirile de comparatist și de hermeneut ale fostului său tovarăș de închisoare așa-zis politică, ale cărui traduceri din sanscrită (Bhagavad-Gita și alte două texte fundamentale ale culturii indiene, poemul filosofic Samkhya-karika și tratatul de logică și ontologie Tarka-samgraha) nici n-ar fi fost băgate în seamă de ceilalți critici sau istorici literari cu argumentul (din păcate, încă în uz) că literații n-au de ce să-și bată capul cu scrieri filosofice (5).

Față de acele volume “de momentan succes” în care erudiția (ca simplă “pritoceală”) duce în mod fatal la “suprapuneri inutile și infecunde, generatoare de euforice confuzii”(apud. Alexandru Paleologu), cărțile lui Sergiu Al-George îi păreau a se menține “în sfera contemplării lucide și critice, a analizelor atente și a sintezelor temeinice”. Din cele scrise în recomandarea sa (reprodusă în rev. “Bibliotheca indica” nr.3/1998, pp.141-142), se mai remarcă ceva: faptul că un literat de mare clasă nu considera că meseria de medic practicată de remarcabilul indianist (care la 17 ani învăța sanscrita și căruia C. Noica îi trecuse biblioteca lui Mircea Eliade rămasă în țară) ar fi dus la o scădere a calității literare a studiilor de exegeză filosofică publicate de dr. Sergiu Al-George, “intelectual de formație umanistă, în sensul clasic al termenului”. Din contră! Pentru Alexandru Paleologu, “stilul lui Sergiu Al-George reprezintă una din strălucitele izbânzi ale prozei intelectuale românești contemporane, prin sobrietatea, esențialitatea, precizia, proprietatea și lapidaritatea sa; este un stil de o densitate și de o forță de o rară virtute stimulatoare și disciplinatoare în plan mental, totodată și de o mare eleganță expresivă”.

O sinceră admirație pentru scrierile lui Sergiu Al-George nutrea și  Mircea Eliade. Intr-o scrisoare din 6 iunie 1978  marele istoric al religiilor îi scria lui Sergiu Al-George (1922-1981) că a citit cu încântare, profit și entuziasm primele cinci capitole din Limbă și gândire… și că este păcat că o carte atât de importantă nu poate fi citită decât de români.

După ce în noaptea de 2-3 septembrie Alexandru Paleologu s-a săvârșit din viață, dintr-un interviu televizat am aflat că Sergiu Al-George fusese nașul de botez al unicului său fiu, Toader Paleologu. Atunci mi-a trecut prin minte că volumul inițiatic intitulat Treptele lumii sau calea către sine a lui  Mihail Sadoveanu (1979), carte la care Alexandru Paleologu ținea cel mai mult, e foarte posibil să fi rezultat din influența stimulatoare pe care amănunțita citire a scrierilor lui Sergiu Al-George trebuie să o fi exercitat asupra sa.

_ _ _ _ _

  

Note: 1. Rămas în Franța în 1972, cunoscând la perfecție franceza, engleza și germana, ION OMESCU (1925 - 2000) era extrem de citit încă din liceu. Student la Litere și Filosofie, dar absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică, unde o avusese ca profesoară pe Alice Voinescu, Ion Omescu  s-a format apoi în preajma Ruxandrei Oteteleșanu (traducătoarea tezei de doctorat în filosofie, Kalokagathon, susținută în SUA de Comarnescu și autoare a volumului de povestiri La marginea câmpiei, 1946) și a lui Petru Comarnescu (v. Pagini de jurnal, vol.I, 2003).  Arestat în 1948, Ion Omescu a pătimit vreme de 12 ani prin închisorile și lagărele în care ocupantul sovietic (prin uneltele sale de aici) spera să lichideze cultura românească ivită din cultură (nu din incultură, cum s-a tot încurajat în mod oficial după 1948).  Prin 1988 circula pe ascuns  o poezie a sa despre Don Quijote, memorată de cei care-i fuseseră colegi de temniță.  O admirasem ajungând să stau câteva zile pe șantierul de la Crivina (aproape de Anina).  Se transmitea în șoaptă, fără a se povesti mai nimic de autorul ei. Nici de la Fondul Special al Bibliotecii Academiei n-am aflat informații despre Ion Omescu, pe atunci fiind îndepărtate cu mare grijă toate scrierile sale publicate din 1968 până în 1972:  volumele de eseistică Hamlet sau ispita posibilului (1971) și Semnul ironiei. Măsură pentru măsură. Coriolan (1972); poeziile din volumul Filtru (1968) și piesele de teatru: Vlad Anonimul, Veac de iarnă, Săgetătorul, Cântul 35, Rebelul, Iadul și pasărea, precum și volumul Dramele puterii (1972).

2. Ion Omescu și-a publicat teza de doctorat, La métamorphose de la tragedie, la Paris în 1978. In 1992 a venit în țară cu prilejul lansării volumului El & Celălalt (Editura Doris, București, 1992).

3. După cum am aflat de la mătușa mea (Viola Duțescu), actorul Ion Omescu îl consulta ades pe anglistul Dan Duțescu, recunoscut între confrații din breaslă a fi “numărul 1 în România, atât în predarea pronunțării cât și în rostirea englezească rafinată” (Andrei Bantaș).

4. Ultima carte semnată de Sergiu Al-George a fost Arhaic și universal. India în conștiința culturală românească (Brâncuși, Eliade, Blaga și Eminescu), apărută în 1981 la Editura Eminescu din București.

5. Linia politică oficială (din perioada comunistă și din vremurile de acum) privitoare la restrângerea arbitrară a conceptului de literatură se poate sesiza din lipsa scriitorului Sergiu Al-George din dicționarele de scriitori români. Perpetuarea sine die a excluderii eseisticii filosofice de reală valoare din literatura românească contemporană se poate constata, de pildă, la răsfoirea Dicționarului scriitorilor români coordonat de Mircea Zaciu și publicat de Editura “Fundației Culturale Române” în 1995 (vol. I).

                               

Isabela Vasiliu-Scraba (isabelavs@pcnet.ro)